Aud cum se vorbește adesea, cu multă ușurință, despre Biserică. Despre bani, despre impozite, despre cât costă un ritual, despre ce „se fură” sau despre ce „nu se plătește”. De cele mai multe ori, aceste judecăți vin din partea unor oameni care nu au pus niciodată o lumânare din puținul lor, nu au contribuit cu nimic la viața unei comunități și nu cunosc ce înseamnă, în fapt, jertfa pentru Biserică.
Puțini văd însă ceea ce se întâmplă în tăcere. Puțini știu câte biserici se întrețin din bănuțul văduvei, din pensia unui bătrân, din munca grea a unor oameni simpli care aleg să dea, nu pentru că au mult, ci pentru că iubesc. O fac prin jertfe mici, repetate, făcute cu credință.
Biserica nu este doar o clădire frumoasă, nu e o instituție abstractă. Ea este o comunitate a celor care se adună, se roagă, se sprijină unii pe alții și își asumă, fiecare după putere, responsabilitatea de a o susține. A dărui pentru Biserică nu este a achita o taxă, ci o formă de participare. Nu este obligație, ci jertfă asumată.
Și apoi, Biserica nu are doar o grijă față de ziduri și față de angajații ei. Ea poartă și o misiune grea și tăcută: aceea de a-i ajuta pe cei nevoiași, pe cei bolnavi, pe cei singuri, pe cei uitați de lume. Hrana oferită unui sărac, sprijinul dat unui bolnav, ajutorul pentru o familie aflată în nevoie nu vin din nimic. Ele se fac din ceea ce aduc credincioșii, din dărnicia comunității, din jertfa concretă a oamenilor.
Cei care cer ca Biserica să ajute, dar nu sunt dispuși să ajute ei înșiși, uită un adevăr simplu: Biserica nu este „altcineva”. Biserica suntem noi. Iar misiunea ei se împlinește doar în măsura în care fiecare își asumă partea sa de responsabilitate.
Postul ne cheamă, așadar, nu doar să judecăm, ci să ne întrebăm cu sinceritate: ce facem noi pentru ca Biserica să poată ajuta? Suntem doar spectatori critici sau membri vii ai unei comunități care poartă grijă unii de alții?
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare spune: „Pâinea pe care o păstrezi în hambare este a celui flămând; haina pe care o ții în dulap este a celui gol; averea pe care o îngropi este nedreptate făcută săracului.”
Dumnezeu nu are nevoie de bunurile noastre, dar lumea – și cea care dă, și cea care primește – are nevoie de iubire pusă în faptă. Iar Biserica rămâne locul în care această iubire se adună, se rânduiește și se revarsă spre cei mai slabi dintre noi.
Pr. Octavian Moșin
