Simțim tot mai acut o problemă în comunitățile noastre creștine din oraș: credincioșii din aceeași parohie se cunosc prea puțin și interacționează rar între ei. De multe ori, aceleași suflete frecventează ani la rând același sfânt locaș; ajung să se recunoască din priviri, dar rămân străini unii de alții.
Motivele sunt diferite. Oamenii vin din regiuni diverse, fiecare pe cont propriu, și tot așa pleacă. Unii s-au deprins să ajungă mai devreme, căutând liniștea rugăciunii, lasă un pomelnic, se închină la icoane, aprind lumânări, prind un acatist. Alții sosesc mai târziu, mai aproape de momentul citirii Evangheliei, iar după rugăciunea „Tatăl nostru” nu îi mai vezi în biserică. Mai greu le este celor care vin cu copilașii, care trebuie purtați, hrăniți, liniștiți.
Toate acestea fac ca întâlnirea și apropierea dintre credincioși să fie dificilă.
În plus, sfântul locaș nu este, prin însăși statutul lui, un loc al vorbelor și al discuțiilor. Rugăciunea cere tăcere, iar această tăcere, deși binecuvântată, ajunge uneori să ne țină la distanță unii de alții.
Tocmai de aceea, vedem cât de mult bine aduc inițiativele care creează punți între oameni: școlile duminicale, lecțiile de catehizare, agapele creștine, pelerinajele, organizarea de concerte și seri duhovnicești. Toate acestea, dar și multe altele care pot fi gândite într-o parohie vie, apropie sufletele, ne ajută să ne cunoaștem și să fim alături unii de alții.
Biserica nu este doar un loc în care ne rugăm împreună, ci și o comunitate chemată la comuniune. În acest sens, mitropolitul Bartolomeu Anania spunea: „În măsura în care ești un membru al Bisericii ești comunitar și trebuie să trăiești în comuniune cu alții, pentru că, altfel, de păcătuit poți să păcătuiești și singur, dar de mântuit nu te mântuiești singur, ci numai împreună cu alții și numai cu ajutorul altora.”
Să îndrăznim, așadar, să facem un pas către aproapele nostru: un salut, un cuvânt bun, o întrebare sinceră. Să rupem, cu delicatețe, tăcerea care ne desparte și să redescoperim bucuria de a fi împreună învățând să ne purtăm poverile și bucuriile ca mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos.
Pr. Octavian Moșin
