HRISTOS SE NAȘTE – SLĂVIȚI-L! HRISTOS DIN CERURI – ÎNTÎMPINAȚI-L! (Irmosul Praznicului)
„…DAR FIUL OMULUI, CÎND VA VENI, VA GĂSI, OARE, CREDINȚĂ PE PĂMÎNT?” (Lc.18,8)
Stimați drept măritori creștini, minunea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, iată, o sărbătorim an de an fără puțin două milenii, totdeauna a trezit în popor bucurii și dispoziție duhovnicească înălțătoare. Poporul simplu și credincios a știut să atribuie acestei sărbători o importanță unică conform măreției negrăite a evenimentului.
Simplitatea și absoluta smerenie ce Îl caracterizează pe Hristos-Ziditorul chiar din momentul venirii Sale în lume, a fost descoperită mai întîi simplilor păstori, care, fiind înștiințați de îngeri (Lc.2.10-11), au venit în grabă și au găsit pe Pruncul Dumnezeiesc în peșteră, (Lc.2.16), încălzit fiind de suflarea dobitoacelor.
E semnificativ faptul că Hristos Își începe calea jertfirii de Sine spre răscumpărarea neamului omenesc cu vestirea păstorilor, legînd strîns Învățătura Sa de chipul acestora și ajungînd pînă a Se numi pe Sine Însuși Păstorul cel bun, pentru că Își pune viața Sa pentru oile turmei Sale. (In.10.11).
Obiectivul sărbătorii Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, de altfel ca și întreaga Lui lucrare mîntuitoare, este îndreptat spre om, care este cununa creației Sale, om pe care Și-l dorește smerit și credincios. Anume aceste calități sufletești ne ajută să-L cunoaștem mai bine pe Hristos-Domnul care se îmbracă în trup omenesc „pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire” (Simbolul Credinței). Din dragoste față de om, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se face Fiul Omului, ca pe om să-L facă Fiul lui Dumnezeu după har.
Fraților, surorilor,
cu ce putem răsplăti atîta dragoste și jertfire a lui Dumnezeu față de noi, oamenii? Cu aceeași dragoste creștinească față de semenii noștri, pentru că ne spune Sf. Ap. Ioan că: „Cel ce petrece în dragoste, adică în înțelegere și pace cu cei din jur, în Dumnezeu petrece” (I In. 4.12). În aceeași cheie se exprimă și Sf. Ioan Gură de aur, zicînd: „Multe sînt cele care caracterizează creștinismul, dar mai mult decît toate este dragostea reciprocă și pacea” (Omilia la Epistola către Evrei).
Înțelegerea și recunoștința noastră creștinească, mai ales pentru venirea Domnului Hristos în lumea oamenilor, trebuie îndreptată și către Preacurata Maică a Domnului care se face vrednică de toată cinstea pentru negrăita Naștere a Domnului și Dumnezeului și Mîntuitorului lumii. Prin Ea s-a stricat peretele vrajbei dintre omul păcătos și Dumnezeul Cel Sfînt; prin Ea s-a unit cerul cu pămîntul; prin Ea Dumnezeu se face Om și tot prin Ea omul păcătos se înrudește cu Dumnezeu.
Să ne oprim, fraților, măcar pentru o clipă din nesfîrșita goană după deșertăciuni și să chibzuim măcar puțin la frumusețea lumii create de Dumnezeu și la neprețuita valoare a omului, adică a mea și a ta, frate creștine, în această splendidă lume în care a ales să vină, să Se nască, să trăiască și să ne mîntuiască Hristos. Lume pe care noi nu o prețuim în măsura necesară. Ba dimpotrivă! Zic așa pentru că răutatea și vicleșugul omenesc, pare-se, au luat proporții catastrofale și au umplut paharul răbdării dumnezeiești care, iată, începe să dea peste margini:
– neascultarea copiilor față de părinți care, adesea, prin neglijenta abordare a normelor de viețuire creștină și-au irosit autoritatea;
– comportamentul agresiv și cinic, precum și volnicii de tot felul ale elevilor în școală;
– nesfîrșite scrutine electorale, clădite pe promisiuni goale și minciună diavolească, pe exploatarea nerușinată a încrederii și așteptărilor oamenilor simpli, care peste noapte au fost transformați automat în masă electorală;
– manifestații lipsite de orice rușine a unor “minorități”, autodeclarate și impuse nouă ca ceva firesc, desfășurate tocmai în inima capitalei, și încă multe altele. Ceva asemenea se petrecea cîndva în cetățile cu nume de tristă faimă și tragic sfîrșit.
Frați creștini,
acestea, și încă multe alte fărădelegi nerostite aici, dar acceptate de noi cu și prin indiferența noastră, ne-au împins la marginea prăpastiei și, astfel, iată, ne-am ales nu doar cu secetă, grindină sau cu alte năpaste ale stihiilor. Ne-am ales cu… pustiirea țării! Oamenii, îndeosebi cei tineri, părăsesc țara. Părăsesc vatra străbună, mormintele buneilor, părăsesc tot ce le-a fost cândva drag și scump. Fondul nostru genetic se scurge ca în șanț. Nici un război din întreaga noastră istorie zbuciumată, nici o tragedie socială – molimele, foametea, deportările, chiar și toate acestea laolaltă cu toate războaiele nu au rărit în asemenea hal populația acestui pământ.
Plecările acestea, care au luat proporții înspăimântătoare par să nu mai aibă capăt. Locomotive mari cît muntele și fioroase ca niște dihănii se opintesc din răsputeri, tîrîind șiraguri de vagoane, umplute cu pămîntenii noștri, despărțind pe bietul moldovean de pămînturile-i mănoase, pe drept numite „Picior de plai și gură de rai”. Bietele noastre sate, au rămas populate de bătrîni și de invalizi neputincioși. Stare jalnică și plină de tristețe, ca pe timpurile prorocului, care zice: „Că nu mai este credință, nici iubire, nici cunoaștere de Dumnezeu în țară. Toți jură strîmb, mint, ucid, fură și sînt desfrînați, săvîrșesc fapte sîlnice… Pentru aceasta țara e în mare jale, iar cei ce o locuiesc sînt fără vlagă.” (Oseia 4,2-4).
Dar, după cum se știe, locul bun și încălzit cîndva nu rămâne pustiu. Pentru că repede s-au găsit doritori de altă seminție și de altă lege, una dușmănoasă celei a noastre, care treptat îl ocupă. Dar nici asta, pare-se, nu îngrijorează pe nimeni; aceleași promisiuni goale, aceleași colete cu crupe în ajunul alegerilor, aceleași lozinci, aceleași slogane, pe fundalul cărora trenurile cară și înstrăinează de pămîntul natal, de Patrie, pe cei care, între timp, au atins majoratul.
Iubiți credincioși,
nu ne naștem zadarnic acolo unde ne naștem. Avem niște datorii față de acest plai, dar mai ales față de Dumnezeu, care ne-a hărăzit să viețuim anume aici pentru a ne împlini rostul vieții – să ne mîntuim pe acest pămînt. Buneii noștri au înfruntat greutăți și mai grele, dar nu și-au rupt rădăcinile. Credința în Dumnezeu, credința ortodoxă nefățarnic mărturisită i-a ajutat să supraviețuiască. Să păstreze Țara Moldovei. Să ne-o transmită nouă frumoasă, îngrijită. Dar noi? Noi, ce lăsăm celor de după noi? Nu trebuie să ne temem de vremuri și de lume, dar nici să ne lăsăm pradă lor.
E timpul să conștientizăm, că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem întoarce lucrurile spre bine. Numai devenind fii adevărat credincioși ai Bisericii-Mame, putem pretinde a-L avea pe Dumnezeu drept Tată. Să ieșim cu toții în întîmpinarea lui. El vine în lumea noastră, a oamenilor. Să-L primim în inima noastră, în viața noastră, pentru că „…scăparea noastră este Fiul… Cel ce Se naște”.
„Îndrăzniți, eu am biruit lumea”, spune Mântuitorul Hristos.
„Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, și pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire”.
+Marchel, EPISCOP DE BĂLȚI ȘI FĂLEȘTI
Nașterea Domnului, mun. Bălți, 2019/2020
