Părintele Ioannis Romanidis – nebun din dragoste pentru Hristos

În teologia actuală, Părintele Ioannis Romanidis reprezintă un fenomen pe cât de uimitor, pe atât de însemnat. Dumnezeu l-a ales și l-a cules tocmai din îndepărtatul și deșertul tărâm al Americii pentru a-l răsădi în curțile „casei Domnului” din Grecia, unde, cu mână tare, avea să întoarcă slăbita cârmă a Ortodoxiei contemporane, bătută de vânturi potrivnice și trasă de curenții reci ai raționalismului apusean, către izvoarele autentice ale teologiei patristice. Părintele Gheorghios Metallinós, profesor emerit al Facultății de Teologie din Atena, avea să dea o importantă mărturie despre dânsul: „Fără a trece cu vederea contribuția altor mari teologi ai noștri, îndrăznesc să vorbesc despre epoca de dinainte și de după Romanidis”.

Vom încerca, în rândurile ce urmează, să descoperim, pe cât ne este cu putință, câteva din urmele pașilor acestui neînfricat Proroc al zilelor noastre care, ca un alt Ilie, a denunțat, fără teamă și sfidând moartea, închinările la dumnezeii străini din chiar lăuntrul „noului Israil”…

Un isihast în New York

Născut din părinți capadocieni, a căror bogată și mândră moștenire avea s-o poarte, Părintele Ioannnis va ajunge în America la vârsta de numai două luni și jumătate, odată cu emigrarea familiei, crescând în Manhattan-ul New York-ului. Va studia la un colegiu catolic, apoi la facultăți protestante, sub îndrumarea unor profesori renumiți. În ciuda tuturor acestor condiții neprielnice, trecerea lui prin sita cunoașterii academice nu a făcut decât să-i aprindă mai tare dorul după autentica Ortodoxie, pe care o cunoscuse deja de mic, de la părinții săi, și care „îl înrobise, în adevăratul sens al cuvântului”.

Biografii săi aveau să se întrebe, pe bună dreptate: „În ce privește tradiția ascetică, se pune întrebarea: de unde a învățat Romanidis isihasmul? Așa cum am remarcat anterior, știa să folosească metaniile și Rugăciunea lui Iisus încă dinainte de a veni în Grecia. A învățat acest lucru de la Florovski? Posibil, dar Florovski nu este cunoscut ca isihast. De la Meyendorff? Și acest lucru ar fi posibil, dar mai degrabă este puțin probabil. Se pare că l-a învățat de la mama sa, Evlampía. Era o femeie foarte evlavioasă, iar după moartea soțului ei s-a făcut monahie la Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul din Surotì. Precum se vede, a avut o mare înrâurire asupra vieții duhovnicești a lui Romanidis. A învățat spiritualitatea isihasmului de la mama sa, iar teologia de la profesorii săi”.

Despre mama sa știm că a fost o femeie cu viață sfântă, crescută într-o atmosferă filocalică, de mică rugându-se cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o spunea astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu (pe inspiraţie), miluieşte-mă (pe expiraţie)”. Avea să se învrednicească de mari harisme. „A dobândit harisma Rugăciunii minţii şi harisma străvederii. Cu mare simplitate, îi povestea Stareţului Paisie Aghioritul cum îl vedea rugându-se în chilia sa din Sfântul Munte. Şi Stareţul Paisie adăuga: «Maica Evlampía are televizor duhovnicesc». Când era întrebată despre experienţele sale duhovniceşti, răspundea: «Toată lumea vede aşa. Eu de mică vedeam Sfinţi»”.

Vlăstarul unei asemenea binecuvântate seve nu putea fi decât binecuvântat. Moștenirea primită de la mama sa l-a ferit pe Părintele Ioannis de toate înrâuririle nefaste ulterioare, „deoarece temelia isihastă pe care crescuse a fost cu mult mai tare decât oricare alte influenţe. Este important că nici măcar în prelegerile sale universitare nu făcea referire în special la ceea ce studiase la cele mai înalte instituţii occidentale, deşi cunoştea toate curentele protestante şi papistașe pătrunse în teologia ortodoxă”.

„Dogma trebuie să ajungă viață”

Ajuns apoi în Grecia pentru pregătirea tezei sale de doctorat, avea să trăiască o surpriză de proporții. Tradiția patristică, pe care se aștepta să o găsească „la ea acasă” la Facultatea de Teologie din Atena, ajunsese doar o umbră anemică a adevăratei teologii, purtând rănile adânci ale scolasticii apusene. Din acel moment „s-a dedicat cu râvnă misionară transmiterii tradiţiei niptice” a Părinților isihaști, scoțând-o din rafturile bibliotecii și transformând-o în viață:

„Acuma, noi credem că avem dogmele – Primul Sinod Ecumenic zice…, al Doilea…, al Treilea… – şi, într-adevăr, acestea sunt învăţăturile dogmatice ale Bisericii; iar noi avem impresia că adevărul ne va mântui, în sensul că trebuie să primim noi în literă toate dogmele Sinoadelor Ecumenice și e suficient ca să putem fi liberi şi să dobândim mântuirea. Asta-i o înţelegere papistașă despre primirea dogmelor.

În credinţa ortodoxă – căutați, dacă vreţi, la Simeon Noul Teolog, și-o să găsiți mai multe despre aceasta – dogma trebuie să ajungă viață. Dogma trebuie să ajungă experienţă. Dogma trebuie învăţată empiric. Primim mai întâi dogma, aşa, cerebral, ca pe-o lecţie la școală, şi în momentul în care am primit-o, trebuie să transpunem această lecţie în experienţă. Dogma trebuie să ajungă viață”.

Cu alte cuvinte, după învățătura Evangheliei, Apostolilor și Sfinților Părinți, drumul fiecărui drept-credincios în Biserică trebuie să fie înaintarea de la treapta curățirii la cea a luminării și apoi a îndumnezeirii. Orice alt parcurs se dovedește superficial, moralist, fariseic, următor doar în exterior învățăturii Mântuitorului, Care pe toți ne-a chemat nu mai prejos de îndumnezeire și sfințire: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” ^{Matei 5:48}.

„Şi care-i scopul nevoinţei? Scopul nevoinţei este extrem de simplu. Citiţi toate troparele, citiţi slujba Botezului, citiţi troparele Bisericii din Săptămâna Mare, din toată perioada de la Paşte până la Cincizecime, citiţi toate cărţile liturgice cu luare-aminte. Care-i scopul? Scopul este curăţirea şi luminarea minţii.

Şi încă un lucru. Creştinismul există pentru unicul scop de a-i trece pe oameni prin curăţire şi a-i călăuzi spre luminare. Există cumva alt scop al Botezului? Acesta este scopul. Alt scop nu există”.

America – noua „pustie” contemporană

Întors în America după susținerea tezei de doctorat, îl va întâlni aici pe unul din ucenicii lui Gheron Iosíf, Părintele Panteleímon, de la care află mai multe despre practica Rugăciunii minții. În același timp, suferă văzând secularizarea predominantă în America, afirmând într-o scrisoare că „starea Bisericii noastre de aici aduce cu starea unui mort care-şi dă ultima suflare”. Tocmai de aceea ezită să se reîntoarcă în Grecia, simțind că este de datoria lui să transmită tradiţia isihastă pe pământul american: „Unde se înmulţeşte păcatul, acolo e cu putinţă, prin darul lui Dumnezeu, să prisosească harul. Ştiţi că nevoitorii nu fugeau în pustie pentru că ar fi căutat o viaţă mai liniştită, ci pentru că pustia era socotită prin excelență împărăţia satanei. De aceea Hristos a mers mai întâi în pustie şi l-a biruit pe diavol în fortăreaţa lui cea mai tare. La fel şi aici, unde de atâţia ani domneşte satana fără să fie de nimeni deranjat, trebuie să fie luptat”.

Din America îi va trimite o scrisoare Părintelui Teoclit Dionisiatul, unul din Părinții de frunte ai Sfântului Munte din acea vreme, o adevărată radiografie a duhului veacului care stăpânea atât în America, cât și în Grecia – cuvânt rămas de o dureroasă actualitate, din care desprindem un fragment semnificativ: „Cred cu tărie că readucerea Ortodoxiei la viață se va face numai prin reașezarea vieţii noastre monahale. Tocmai din pricină că Biserica din lume s-a rupt de tradiţia monahală vedem în zilele noastre binecunoscuta decădere a vieţii duhovniceşti. Satana a stricat atât de mult teologia ereticilor şi a aşa-zişilor ortodocşi influenţaţi de Apus, încât unii au ajuns să creadă că mântuirea nu e slobozirea de sub stăpânirea şi din mâinile vrăjmaşului, ci din mâinile lui Dumnezeu[1]. Dumnezeu S-ar fi făcut om, chipurile, ca să ne mântuiască de Sine Însuşi! De asta în Apus a încetat viaţa de nevoinţă. Nici nu mai postesc, nici nu prea se mai roagă. Caută acum doar fericirea”.

Iar răspunsul Părintelui Teoclit nu se lasă așteptat: „O, preaiubite Părinte! Să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm. Niciodată Ortodoxia nu a fost mai încercată ca în zilele noastre. Numai o putere de Sus mai poate să pună capăt înaintării răului celui înveșmântat în haina evlaviei. Numai Domnul va putea «să sfâşie sacul» vostru şi să vă încingă cu veselie”.

Terapeutica ortodoxă

În 1970, Părintele Ioannis Romanidis se reîntoarce în Grecia, odată cu numirea sa pe postul de Profesor de Dogmatică al Facultăţii de Teologie din Thessalonic. Cursurile sale au un succes covârșitor. Iată mărturia unuia dintre studenții săi: „Într-o zi întârziasem câteva minute şi cursul începuse ca de obicei. Am ajuns în faţa sălii cu răsuflarea tăiată, dar mi-a fost imposibil să mai intru. Coridorul şi scările de afară erau pline de studenţi de la alte facultăţi (îndeosebi de la Filosofie, Drept şi Medicină). La ferestre erau căţăraţi foarte mulţi, iar în sală nu mai aveai unde să arunci un ac. Înghesuială mare… Până la urmă am rămas afară, pierzând cursul. Era un fenomen obişnuit numai în zilele când preda Părintele Ioannis. Ceea ce arăta, pe de o parte, calitatea cursului său, iar pe de alta, cuvintele vii pe care le transmitea”.

Cuvintele vii sunt însă rodul nu al formației sale academice, ci tocmai al transformării dogmei în viață, precum și propovăduia, de altfel, căci Părintele Ioannis „nu a făcut doar să lege catedra academică de tradiţia isihastă a Bisericii, ci, mai mult încă, din momentul în care a devenit profesor de Dogmatică al Facultăţii de Teologie din Thessalonic, a aşezat la catedra academică experienţa Părinţilor Bisericii, pe care o cunoscuse din mediul său familial și de la marii învăţători şi Părinţi duhovniceşti, şi pe care de asemenea o trăise personal în propria sa căutare, în studiile sale şi în viaţa Bisericii. Motiv pentru care şi vorbea adesea despre aceste lucruri la modul absolut şi cu multă fermitate”.

Puterea cuvintelor sale, deși aspre, era tămăduitoare. De altfel, considera că felul în care trebuie să privim învățătura Bisericii Ortodoxe nu trebuie să fie unul dogmatic în formă – ci terapeutic. Dacă Ortodoxia nu duce oamenii la vindecarea duhovnicească deplină, cu alte cuvinte, dacă nu îi trece de la curățire la luminare și apoi la îndumnezeire, adevăratul ei scop este deturnat: „Acum, partea terapeutică e cea mai importantă dintre toate, pentru că omul, dacă nu trece și prin terapie, degeaba primește pur şi simplu dogmele, după cum spun Părinții. Pentru că scopul dogmelor este să fie folosite ca medicamente pentru tămăduirea omului”.

„Biserica, spital duhovnicesc”

Următor Marelui Grigorie Palamà, încă din vremea predării tezei sale de doctorat duce o luptă aprigă cu raționalismul infiltrat în teologia ortodoxă, fapt care, în mod evident, avea să-i aducă de-a lungul carierei nu doar controverse și împotriviri în mediul academic (ortodox!), ci chiar adevărate prigoane asupra sa. Lovește fără cruțare tot ce înseamnă cuvânt lipsit de viață, îndepărtând, cu mână sigură de chirurg, tot țesutul mort din teologia actuală: „Dacă nu există experienţă a unui lucru, lasă-l – e speculaţie. Şi, dacă e speculaţie, nu putem să stăm și să ne batem capul cu speculaţia unuia şi a altuia. Uite, să zicem că profesorul care predă teologie speculează. Sunt eu obligat acuma să dau examene pe baza speculaţiei profesorului şi s-o iau drept dogmă? De ce? Este o aberație. Nu-i aşa?”.

Căci teologia ortodoxă trebuie să se întemeieze nu pe speculație rațională, precum filosofia, ci pe Revelație, cu alte cuvinte pe experiența vederii lui Dumnezeu: „Ca să teologhisească, omul trebuie să aibă experienţa teologiei, nu doar să gândească asupra ei. Ca să fie teolog, nu poate pur și simplu să gândească teologia, să-și identifice gândirea cu teologia, nu! Va dobândi experienţa dacă ajunge teolog. Va trece prin curăţire, va ajunge la luminare, şi abia atunci este teolog, când are luminare”.

La vederea lui Dumnezeu se ajunge prin curățirea minții de gânduri și prin lucrarea Rugăciunii minții, cu ajutorul unui Părinte duhovnicesc purtător al tradiției isihaste: „Şi care este lucrarea Părintelui duhovnicesc? Acolo unde în cărbuni există o mică scânteie, iei foalele, sufli, şi în scurt timp se aprinde focul. Asta-i lucrarea Părintelui duhovnicesc. Cel care este luminat şi, tocmai pentru că este luminat, ştie să-l lumineze şi pe altul, îl ia, ia și scânteia pe care o are în el şi o preschimbă în foc, după care acela poate urca și până la îndumnezeire.

Aceasta este lucrarea Bisericii. Dar, după cum a evoluat Biserica, în loc să fie un sobor de Părinţi duhovniceşti – cum ar fi un spital, care are, să zicem, cincizeci de medici –, au trecut două mii de ani şi a rămas spitalul fără doctori, deși încă se mai numesc doctori cei care sunt în spital, cu toate că nu mai vindecă pe nimeni. Există pericolul să ajungem în situația asta, şi singurul lucru care ne mai poate scăpa este întoarcerea la Părinţii Bisericii”.

Doctorul cel fără de arginți al teologiei noastre

Părintele Ioannis Romanidis avea să treacă la Domnul la 1 noiembrie 2001, în ziua prăznuirii Sfinților Cosma și Damian, pe când ieșea din biserica închinată Sfinților Doctori fără de arginți din Atena. Un om al zilelor noastre, trăind în tumultul lumii, preot de mir și tată a doi copii – așa se poate descrie ceea ce se vede la exterior din viața Părintelui Romanidis. Cât despre cele din lăuntru, inima lui numai Dumnezeu o știe, suișurile sale duhovnicești și vederile cele dumnezeiești despre care a vorbit răsunător, în taină, cu propria-i viață, devenită cuvânt. „Îl rog pe Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pământul celor vii pentru osteneala şi râvna sa, căci întreaga sa viaţă a fost arzând după teologia ortodoxă a Bisericii primare, aducând în vremea noastră întregul ei duh şi întreaga ei vigoare” (Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului).

 Anca Stanciu