Aici vorbește de cele patru virtuți generale (...): chibzuința, bărbăția, întreaga cugetare și dreptatea. Mai întâi, chibzuința este virtutea corespunzătoare părții raționale, crezului omului, adică dacă cuget drept despre Dumnezeu, despre mine însumi și despre lume. În continuare urmează bărbăția, care are legătură cu parte irascibilă, dar și cu voința omului. Bărbăția este conform zicalei: „Ori ești hotărât, ori nehotărât. Ori mori, ori trăiești.” Această bărbăție „nenorocită” ne lipsește și, de aceea, mergem și venim, înaintăm și dăm înapoi, și nu scoatem nimic.
A treia virtute care de obicei este accentuată și de cei vechi, dar și de Biserică, este întreaga cugetare, adică curăția atot-cuprinzătoare a acțiunilor exterioare ale omului, dacă ne referim la epoca dinainte de Hristos, și cu siguranță și a celor lăuntrice, în creștinism. Întreaga-cugetare înseamnă curăție a vieții conformă cu dreapta chibzuință, cu cuvântul corect și cu exigențele sociale. Are, adică, legătură cu mine însumi și cu societatea, determină locul nostru în raport cu societatea. A patra virtute, dreptatea, privește atât legătura noastră cu Dumnezeu, cât și, mai ales, legătura noastră cu oamenii.
În viața duhovnicească zilnică însă chibzuința îl unifică pe om și-l unește cu Dumnezeu și se exprimă prin cucernicie. În continuare, dreptatea constituie, de fapt, un echilibru lăuntric. Este iubirea evanghelică revărsată și către ceilalți și care ne unește cu ei, iar întreaga-înțelepciune este echilibrul minții, al inimii, al sufletului și al trupului. Puterea care le realizează acum pe toate acestea este bărbăția, puterea voinței. În realitate, sunt aceleași virtuți la care ne-am referit mai înainte.
Arhim Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 64-65
