Cât despre inegalități, ele sunt produsul naturii, nu nedreptăţi, şi nu trebuie confundate cu excesele. Ele aduc cu sine fraternitatea şi astfel contribuie la viața şi armonia lumii. Într-un mediu de perfectă egalitate, vieţuirea ar fi nu numai monotonă şi plictisitoare, dar şi imposibilă.
Catastrofele şi cataclismele, cutremurele, trăsnetele, erupţiile vulcanice, revărsările de ape etc., îşi au cauzele lor accidentale, uneori cunoscute, alteori necunoscute şi sunt rele, când ating persoana sau bunurile noastre, dar au şi efecte morale şi materiale bune: ne aduc aminte că „dansăm pe vulcani”, ne descoperă relativitatea vieţii şi a bunurilor pământeşti, purifică aerul, fertilizează pământul, dezvăluie din adâncuri taine necunoscute, evidenţiază legile şi forţele generale ale naturii, trezesc conştiinţele adormite sau pervertite, ne aduc aminte de Dumnezeu şi ne îngrozesc de dezordinea care ar domni în lume dacă s-ar călca legile lui eterne etc.
Moartea – „durerea durerilor”, „plata păcatului” – face parte din ordinea naturală a vieţii. Dacă uneori ea vine mai devreme decât ar trebui, sau merge acolo unde ar trebui viaţă şi ajutor, iarăşi nu trebuie să punem numaidecât vina pe Dumnezeu. Moartea prematură se întâmplă din cauze naturale, din vina oamenilor, din sămânţa bolilor şi din alte cauze şi incidente care vin de la oameni, de la animale, de la natură etc. De ce să acuzăm numaidecât pe Dumnezeu, când de cele mai multe ori, în astfel de cazuri, noi suntem vinovaţi: nu muncim sau muncim prea mult, nu ne lecuim de bolile contagioase, nu ne îngrijim suficient sănătatea, abuzăm de puterile trupeşti şi sufleteşti, nu suntem destul de prevăzători şi destul de atenţi, ne lăsăm pradă relelor care bântuie omenirea.
Prin urmare, din atâtea şi atâtea pricini, existenţa răului nu contrazice existenţa providenţei divine, ci dimpotrivă – o reclamă. Când sunt nedreptăţiţi, sau în suferinţe, în vreme de catastrofe şi de războaie, atunci se roagă oamenii mai mult şi mai din inimă, şi tot atunci simt mai aproape mâna ajutătoare şi mângâietoare a lui Dumnezeu. Dovadă că Providenţa este mai activă atunci când avem mai multă lipsă de ea. Numai oamenii slabi în credinţă şi nerăbdători aşteaptă şi pretind ca, îndată ce apar norii pe cerul vieţii, să şi dispară. Norii trec, cerul rămâne senin, şi Dumnezeu rămâne…
Din Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 148-149
