Acest pseudosentiment, că suntem mai presus decât semenul nostru, are şi alte deviaţii, dar prima şi cea mai rea este că dorim şi cerem ceea ce credem despre noi înşine să creadă şi celălalt! Adică, faptul că ne socotim mari şi însemnaţi vrem să-l recunoască şi celălalt. Aşa cum noi ne închinăm „în fiecare ceas şi zi” idolului nostru, dorim şi cerem să se închine şi celălat. Şi este posibil ca „celălat” să fie cel pe care nu-l înghiţim. Însă „monstrul” egoismului îi cere şi acestuia să se închine idolului nostru. Dacă o face, este cu putinţă ca din locul în care îl „păstrăm” pe aproapele să-l ridicăm pe tronul inimii noastre. Dacă n-o face, relaţiile noastre interpersonale pot să se înrăutăţească.
Şi iată că mânia noastră, „împotrivirile” noastre faţă de aproapele apar pentru că el se îndoieşte de idolul nostru, nu acceptă să i se închine. De exemplu: cineva, în mânia lui, îţi spune: „netrebnicule”. Adică ţi-a spus ceva despre care crezi că nu eşti. În mod raţional, ar trebui să-i spui: „Prietene, spui minciuni! Eu sunt un om cumsecade!”. Însă te mânii, devii fiară, pentru că nu s-a închinat idolului tău! Să spunem că ai obiceiul să furi, şi cineva (poate să fie şi cel mai bun prieten al tău) îţi zice: „Eşti un hoţ!”. Dacă ai avea raţiune, ar trebui să-ţi spui: „Eu greşesc, că sunt hoţ, altfel nu mi-ar spune aşa”. Tu însă te întorci împotriva lui şi-l ocărăşti! Doar dacă ţi-ar spune cineva: „Eşti un sfânt!”, atunci te-ai linişti, pentru că s-a închinat idolului tău. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă: „Nu cuvintele sunt cele care ne întristează, ci îngâmfarea exagerată pe care o arătăm faţă de cel care ne-a ocărât şi închipuirea (imaginea mincinoasă) pe care a plăsmuit-o fiecare despre sine!”.
Există şi continuarea: să zicem că joci fotbal şi, din greşeală, adversarul tău îţi dă un brânci puternic, dar, cu toate că te zvârcoleşti de durere, nu-i răspunzi în acelaşi fel. Dacă însă te împinge în chip intenţionat, vei deveni sălbatic şi vei dori să-l loveşti pe măsură, şi chiar mai mult. În ambele situaţii ai primit lovituri, însă a doua te-a umplut de mânie. De ce? A fost un semn că nu se închină idolului tău, că nu te apreciază, că te socoteşte vrednic de dispreţ (egoismul tău a fost lovit). Deci, dacă ai fi crezut că eşti mic şi neînsemnat, adică dacă ai fi avut smerenie, n-ai fi luat seama la lovituri. „Când apare lumina, pleacă întunericul. În chip asemănător, când smerenia «scoate miresme», dispar orice amărăciune şi mânie” (Scara, Cuvântul 8, 8).
Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, p. 85-87
