„Ești mamă!”

1528

Sunt clipe în care nu mai există nimic, nimic în afară de noi, noi amândoi – și stăm așa, față către față: eu aplecată spre el, el – înălțându-și iubirea la mine.

Sunt clipe care nu se pot explica – nu ne spunem nimic, sau poate ne spunem, dar ce mai contează? Sau poate, doar, pâlpâim amândoi, prinși în aceași tăcere de timp, în aceeași adâncime de timp, cu aceeași dăruire a plinirii de timp.

Eu știu tot despre el și-i mângâi dulce mânuțele goale, „trup din trupul meu…, îndrăzneală din fricile mele…, înălțare din drumul meu înapoi…”; el mă privește atent, pipăie degete, palme, vrea să știe.

Și iată: cercetează pleoape, buze – întinde mâna la plete, priviri… și atinge, atinge, până când obosit îmi cade în brațe – și iubirea noastră-i la fel. Stă acum nemișcat, trupul lui mic îmi pâlpâie în brațe; „am aflat”, spune liniștea lui.

„Ce știi tu despre mine?”, întreb.

„Ești mama!”, leagănă-n pleoape răspunsul.

de Florica Bațu-Ichim,
din volumul Petala infinitului alb,
în curs de reeditare la Editura Cathisma

stiripentruviata.ro/


Articole Asemănătoare
6160

Puiul mamei, te-am iertat!

Era o biată mamă tânără. A murit soţul ei în război cu perşii. Era din Grecia şi i-a rămas un copilaş. Ea, femeie serioasă, cu frica lui Dum­nezeu, a hotărât în inima ei să nu se mai căsătorească. A dus viaţă cinstită, în curăţie, în post, în milostenie, în cercetarea bisericii şi a crescut copilaşul […]

Articole postate de același autor
3666

Să învăţăm să respectăm necazurile celorlalţi

Copiii foarte mici când plâng – mă uit la mame că se reped la ei şi-i zgâlţâie, şi-i leagănă până-i ameţesc şi le bagă suzete şi tot felul de „minciunele” în gură, ca să tacă. Dar omuleţul ăla are un necaz. Dumneavoastră când sunteţi necăjiţi nu vreţi să plângeţi? Trebuie să-mi plâng necazul. Există doliu. […]