Mănăstirea (fragment de poem)

517

Îmi amintesc ca de un vis acum

În care depărtarea mă îmbie

De-asupra Surucenilor, pe-un drum

Înalt ca o intrare-n veșnicie.

 

Cine urmează drumul pietruit

Și nu se lasă dus de văz aiurea

Descoperă în calea sa un schit,

O mănăstire sprijinind pădurea.

 

Locașul sfânt, ca un peisaj dosit,

Între un deal bătrân și o colină,

Prin voia Domnului a fost ferit

De forfota lumească și rutină.

 

Pe mulți așezământul i-a atras

Și unii îndrumați doar de obsesii

Îl regăsesc ca loc pentru popas

În căutarea noile impresii.

 

Mereu grăbiți, mereu îngrijorați –

Să reușească treburi importante,

Străini și cunoscuți, apropiați,

Conspiră în mulțimi împrăștiate.

 

Eu știu că mai intens ca în trecut

S-au încurcat în om legile firii,

Iar zbuciumul înșelător și mut

Îi ruinează șansa mântuirii.

 

Predecesorul meu, cândva demult,

Gonit de sensul unei vieți deșarte,

Tot și-a dorit să afle cel mai mult

Cum se salvează sufletul de moarte.

 

Pe el îl frământa același gând

Și îl încuraja chemarea vagă

De a ajunge la locașul sfânt

Ca prin trăirea sa să înțeleagă!

 

Și iată, repetându-i fapta lui,

Robit de jena mea întrebătoare,

Pornii ca un pribeag – al nimănui –

Să văd priveliștea încântătoare.

 

Și curios la orice pas observ,

Condus de-o pietate aparentă,

Că împrejurul meu e ca un nerv

Și sunt ținut într-o mișcare lentă.

 

În față, un afund plin de mister

Cu clopote și turle vestitoare,

De parcă cineva într-un lăicer

Le-a împletit pe boltă lângă soare.

 

Prin geamuri în biserici mângâind

De veacuri intră pașnica lumină,

Iar după porți un strămoșesc colind

Cu o eternă voce se îmbină.

 

Abia distins, se face deslușit

Când mai aproape, când în altă parte,

Să pot percepe cum ne-am contopit

În uimitoarea sa imensitate.

 

Din câmpuri clopoței privind tăcuți

S-au strâns pe lângă zidul mănăstirii,

Ca niște îngeri albi ce vin desculți

Să-asculte tainele mărturisirii.

 

Ograda largă, cât un plai de flori,

A îmblânzit culori de-atâtea feluri,

Că toate curcubeiele în zori

De-acolo-încep să urce către ceruri.

 

Acolo vânturile se opresc,

Oricât ar fi de dure și haine,

Când bat rătăcitoare și lovesc

În gardurile liniștii divine.

 

Și, deodată, m-am simțit mărunt

Cum stau încremenit și fără nume,

Uitând pe-o clipa că exist și sunt –

Un biet umil la margine de lume.

 

 

Autor: Valeriu IONAȘ


Articolul Precedent
Articolul Următor
Articole postate de același autor
707

Cântare la Adormirea Maicii Domnului „Arhanghelul cel mai sfânt”

„… Preasfântă stăpână, de Dumnezeu Născătoare …preabinecuvântat și preamărit este numele tău cel sfânt, în cer și pe pământ, în vecii vecilor. Amin!” „Nu există scrieri ale sfintelor femei. Asta nu se întâmplă pentru că ele ar fi sfinte mai mici decât bărbaţii, şi sunt chiar mai multe, însă femeile sfinte au o viaţă ascunsă, […]


Foto