Pelerinajul ca mijloc de pastorație. Cum ne purtăm și de ce mergem în pelerinaj

3515

Pelerinajul este un mijloc de pastorație eficient și bine-primit în rândul credincioșilor ortodocși. Într-o parohie, preotul este păstorul care are datoria de a conduce credincioşii pe calea mântuirii, după îndemnul Sfântului Apostol Petru, care zice: "Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste" (I Petru 5, 2).

Pe lângă metodele bisericeşti de pastoraţie: slujbe, predici, cateheze, vizitarea credincioşilor, preotul mai are la îndemână în activitatea sa pastorală şi pelerinajul, care este o activitate colectivă în care preotul însoţit de credincioşi vizitează anumite obiective cu importanţă religioasă şi istorică.

Derivat din latinescul peregrinus, cuvântul “pelerin” indică un călător, o persoană care face un pelerinaj, care întreprinde o călătorie sau merge în locuri străine. Pelerinajul reprezintă călătoria pelerinilor într-un loc considerat sfânt pentru a da mărturie de credință în Dumnezeu, a cere sprijin și ajutor, dar și ca formă de mulțumire și penitență. Pelerinajul nu este același cu turismul religios deoarece presupune mai mult decât a vizita locuri sfinte, presupune a avea credință și a o manifesta pe tot parcursul călătoriei prin ținută vestimentară, comportament, atitudine.

Cum ne îmbrăcăm și cum să ne comportăm în pelerinaj?

Deși este tentant a alege, pentru o călătorie la distanță, haine considerate practice, pantaloni scurți, bluze subțiri și fără mâneci, un grup gălăgios, purtând haine necorespunzătoare pentru închinarea într-o sfântă biserică, nu este un grup de pelerini, ci de turiști.

Pentru a îndrepta ad-hoc lucrurile, prin regulamentul de ordine interioară al mănăstirilor sunt puse la dispoziția turiștilor șorțuri lungi pentru acoperirea părților dezvelite ale trupului și baticuri pentru femei.

Mănăstirile românești sunt ospitaliere și au dezvoltat în timp o bună colaborare cu parohiile de mir, însă trebuie să ne amintim că ele sunt un loc de refugiu din calea lumii pentru monahi și monahii. Mergând în vizită la o mănăstire, mai ales dacă suntem găzduiți acolo și peste noapte, trebuie să ne comportăm ca și cum am fi la altcineva acasă, la o persoană căreia îi purtăm un deosebit respect. Să fim noi cei care ne adaptăm la regulile casei, la programul de rugăciune, priveghere, masă și odihnă, fără a deranja.

Un grup de pelerini evlavioși se va remarca prin decența ținutei și conduitei, știind că un pelerinaj este o sursă de har şi un mijloc de a creşte în credinţă. Este o cale de căinţă şi de pregătire interioară pentru o schimbare a inimii.

De aceea, bărbații vor purta pantaloni lungi și cămăși, vor avea capul descoperit și vor evita să poarte sandale decupate sau papuci/șlapi.

Femeile vor purta fuste sau rochii lungi, vor avea umerii și capul acoperit, vor evita machiajul și parfumarea excesivă.

“Voi, femeile, trebuie să aveți mai multă evlavie decât bărbații. Femeii, prin firea ei, i se impune să aibă evlavie. Bărbații, atunci când nu au evlavie, au doar o indiferență, în timp ce femeile, dacă-și pierd evlavia, fac lucruri grosolane.

Mi-a spus unul: “Când am mers cu femeia mea in pelerinaj la Sfintele Locuri, am mers la Iordan să intru în el, iar ea stătea și-și spăla picioarele. Bre, ce faci acolo?, am întrebat-o. - Ai venit la râul Iordan să-ți speli picioarele?. M-am enervat și am ocărât-o.” Aceea, se vede, era cu desăvârșire indiferentă, nu pricepea nimic, în timp ce el, sărmanul, avea multă evlavie.” – Pr. Paisie Aghioritul

Se poate ca atunci când ne comportăm și ne îmbrăcăm nepotrivit cu spațiul sacru al unei mănăstiri, să ni se atragă atenția spre luare aminte și îndreptare. Din păcate, sunt situații în care observația este primită cu duh de neascultare și mândrie, smintind pe cel mustrat până la a nu mai merge altădată la biserică.

Pr. Hrisostom Rădășanu: Ne tulbură asprimea călugărilor uneori, aşa este, am dori ca toţi să ne vorbească blând şi cucernic, dar dacă nu este aşa, este pentru că în primul rând noi, de multe ori, nu dovedim suficient de mult bun-simţ, iar de cele mai multe ori uităm că pentru monahi mănăstirea este un loc de luptă duhovnicească şi că pe front amabilităţile nu prea au ce căuta. La mănăstire mergem pentru a ne confrunta cu neputinţele noastre, nu pentru a le amplifica. Şi acest lucru cred că trebuie înţeles şi acceptat de toată lumea. Acolo mergem pentru a învăţa, pentru a ne folosi de lucruri pe care nu le întâlnim în viaţa obişnuită, şi asta pentru că pelerinajul asta doreşte: să ne scoată din obişnuitul prea-lumescului şi să ne ducă în neobişnuitul vieţuirii cu Domnul.

Întrebat cum trebuie să procedeze călugării cu pelerinii îmbrăcați necorespunzător, Pr. Paisie Aghioritul spunea: “Astăzi femeile poartă ori scurt, ori pantaloni, deși se spune clar în Vechiul Testament și cu ce amănunte încă: “Nu se îngăduie bărbatului să poarte veșmânt femeiesc, iar femeia bărbătesc.” Este lege și este lipsit de cuviință.

- Părinte, odată au venit treizeci de profesoare în pantaloni și le-am lăsat să intre. - Rău! Nu se potrivește. Trebuia să le fi spus: “Iertați-ne, este o rânduială a mănăstirii să nu îngăduim să intre femeia ce poartă pantaloni”. Acestea vor merge și la alte mănăstiri și vor spune: “La cutare mănăstire ne-a lăsat să mergem în pantaloni“. Ați făcut pogorământ (excepție) ca să nu le jigniți, dar acelea vă jignesc apoi pe voi. Puneți la poarta o tabelă cu locul respectiv din Vechiul Testament. Faceți și 50 de fuste și sa le dați în mod cuviincios celor care vin în pantaloni pentru prima dată și nu știu, sau celor ce poartă scurt. (…)

În mănăstire nu va trebui să se îngăduie turiști goi, astfel ca să se adune bani pentru a îmbrăca oameni săraci, pentru că asta e o măiestrie a celui viclean, ca să-l înstrăineze pe monah de binecuvântarea lui Dumnezeu și să-l mirenizeze; în timp ce adevărata înstrăinare a monahului, pentru Hristos, îl face bogat în virtuți.

Pelerinajul este și călătoria pe marea vieții

Sfântul Augustin a descris într-un mod profund, în opera sa "Confesiuni", pelerinajul vieţii omului: “Neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine, Doamne ... ”. Într-un mod metaforic, viaţa în sine este un pelerinaj, o călătorie, o căutare şi o regăsire, astăzi - aici şi mâine - dincolo; este o înţelegere individuală a faptului că aici nu avem o cetate stătătoare şi de aceea trebuie să mergem mai departe spre Veșnica Împărăție. Inima noastră este cea care ne împinge spre a porni la drum, spre a peregrina, dintr-un punct al călătoriei noastre spre altul, fiecare punct nefăcând altceva decât să scoată la iveală un nou abis de frământări interioare.

“Omul este un pelerin pe acest pământ. Destinaţia pelerinajului său pământean este împărăţia cerurilor. În această lume fiind, omul descoperă adesea şi pe alocuri oameni şi locuri sfinte, spre care se îndreaptă sufletul său cel însetat după „Cale, Adevăr şi Viaţă“. (In 14, 6) În locuri sfinte care adăpostesc moaşte sfinte, omul poate pregusta ceva din taina împărăţiei cerurilor… De ce acest efort? De ce această jertfă? Inima şi sufletul, mintea şi cugetul fiecărui pelerin mărturisesc despre dorul după adevăr; dorul după adâncime; dorul după frumuseţe; dorul după răbdarea în suferinţă; dorul după iertare; dorul după iubire; dorul după Dumnezeu… Aici, lângă racla cu sfintele moaşte, pelerinul trăieşte, pentru câteva clipe, în ambianţa împărăţiei cerurilor. Cel îndurerat primeşte glas de îmbărbătare; cel singur şi părăsit primeşte îmbrăţişare de frate; cel îndoielnic aude cuvânt de încredinţare; cel deznădăjduit este ridicat de la pământ, cel cu sufletul făcut bucăţi descoperă calea renaşterii sale lăuntrice.” (ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei - spicuri din Cuvânul către pelerini la Sărbătoarea Sf. Cuv. Pareschiva)

Scopul pelerinajului

Sf. Ambrozie: “În călătorie vorbeşti cu folos pe drum dacă vorbeşti după voia lui Hristos, deoarece Hristos este Calea. Mergând, vorbeşte cu tine însuţi, vorbeşte-i lui Hristos”.

Scopul pelerinajului nu este acela de a călători dintr-un loc în altul pentru a ne satisface curiozitatea, ci este acela de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu prin jertfa acelei călătorii care nu este întotdeauna uşoară, de a ne cunoaşte unii pe alţii, de a ne îmbogăţi sufleteşte şi de a învăţa unii de la alţii jertfelnicia şi iubirea care se văd în mănăstirile şi bisericile ridicate întru slava lui Dumnezeu. Pelerinajul este un mijloc de pastoraţie prin care preotul şi credincioşii săi pleacă în căutarea unui loc sfânt, din dorinţa de a simţi mai îndeaproape prezenţa lui Dumnezeu şi de a-şi îmbogăţi viaţa spirituală.

Sf. Augustin, pe de altă parte, întreabă: “Tu cauţi calea? Ascultă-L pe Domnul care îţi zice mai întâi: Eu sunt Calea. Înainte de a-ţi spune unde trebuie să mergi, a precizat pe unde trebuie să treci: «Eu sunt», a spus El, «Calea»! Calea pentru a ajunge unde? La adevăr şi la viaţă. Mai întâi îţi arată calea pe care trebuie să o apuci, apoi capătul unde trebuie să ajungi. «Eu sunt Calea. Eu sunt Adevărul, Eu sunt Viaţa». Rămânând lângă Tatăl era Adevăr şi Viaţă; asumându-şi trupul omenesc a devenit Calea. Nu ţi s-a spus: trebuie să te osteneşti căutând calea pentru a ajunge la adevăr şi la viaţă; nu ţi s-a spus asta. Leneşule, ridică-te! Calea însăşi a venit la tine şi te-a trezit din somn, dacă chiar te-a trezit. Ridică-te şi mergi! Poate că tu încerci să mergi, dar nu poţi pentru că te dor picioarele. Din ce motiv te dor? Pentru că au trebuit să străbată cărările dificile impuse de egoismele tale tirane? Cuvântul lui Dumnezeu i-a vindecat însă chiar şi pe ologi. Tu răspunzi: Da, am picioare sănătoase, dar nu văd drumul. Ei bine, ştii că El i-a luminat chiar şi pe orbi!”.

De ce mergem în pelerinaj?

Motivația participării la un pelerinaj este diversă, mergând de la întărirea în credință, la nevoia de însănătoșire trupească și sufletească, la restabilirea armoniei în familie, dar și la dorința de a vedea cât mai multe locuri sfinte şi binecuvântate pe care le are Biserica şi ţara noastră.

În funcție de nevoile și motivația credincioșilor, atunci când organizatorul pelerinajului este preotul paroh, el trebuie să țină cont de câteva principii. Este indicat să se aibă în vedere cel puţin o oprire la o mănăstire unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie, pentru ca grupul să primească binecuvântare și har de la Dumnezeu în călătorie. De asemenea, traseul trebuie să cuprindă biserici și mănăstiri unde se află sfinte moaşte, icoane făcătoare de minuni, părinți călugări cu o viață îmbunătățită. Sunt binevenite și opririle la obiective de importanță istorică sau culturală precum muzee, expoziții, case memoriale. Este important ca pe drum, la destinaţiile stabilite, să fie rânduiţi spre a vorbi oameni care pot să transmită, în prezenţa pietrelor, zidurilor, ruinelor, un adevărat duh de viaţă dătător. Altminteri, riscăm ca acele ziduri, pietre, icoane să rămână mute, şi folosul unui astfel de pelerinaj să nu depăşească interesul strict muzeistic al unor excursii de sezon.

În opinia Pr. Hrisostom Rădăşanu, consilier al Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor, pelerinajul este prin excelenţă un mijloc de pastoraţie. Una dintre denumirile vechi ale Bisericii o vede pe aceasta ca pelerină prin această lume, către împărăţia lui Dumnezeu. Or, pelerinajul, în înţelesul său actual, ca mijloc de accedere la anumite locuri, spaţii binecuvântate de harul lui Dumnezeu, este o modalitate de a retrăi această experienţă a frugalităţii, a relativităţii vieţii noastre, ca pregătire pentru ceva ce nu trece niciodată.

Un cuvânt al Domnului păstrat în Tradiţia orală a Bisericii spune că viaţa aceasta este o punte către ce este dincolo şi nici un om înţelept nu îşi face casă pe acest pod. Pelerinajul, tocmai prin această extragere a omului din contextul care îi creează o falsă siguranţă materială (casă, masă, familie), îl pune pe acesta în legătură cu rosturile sale adevărate şi îl face să guste cu adevărat din ceea ce înseamnă călătoria omului spre Domnul.

Cum nu cădem în formalism religios într-un pelerinaj?

Pr. Hrisostom atrage însă atenția asupra pericolului împrăștierii minții într-un pelerinaj atunci când credinciosul se află deja într-o rutină a unor astfel de călătorii, sau când scopul călătoriei nu este cel de accedere la mila lui Dumnezeu și lăsare în voia Lui, ci îndârjirea de a i se împlini unele dorințe personale.

Cităm: Nu rar se întâmplă, însă, ca în goana după chiar aceste lucruri, locuri, întâlniri sfinte, omul să piardă din liniştea sufletească pe care o mai avea. Şi asta se întâmplă pentru că pelerinajul devine scop în sine, devine doar o ieşire din obişnuit, iar această ieşire nu este o întâlnire cu Domnul şi cu lucrarea Sa. De aceea, pelerinajele se rânduiesc de către Biserică în acord cu ştiinţa lăuntrică a călătoriei împreună cu Dumnezeu.

A merge în pelerinaj nu presupune doar bifarea cu conştiinciozitate a obiectivelor turistice consemnate în programul oferit de orice agenţie de turism. A merge în pelerinaj este un act de credinţă a Bisericii, care are la temelia ei lăuntrică pelerinajul, cu alte cuvinte călătoria Fiului lui Dumnezeu din sânurile Tatălui către peştera din Betleem, spre a Se naşte şi a ne aduce mântuirea.

Orice pelerin care doreşte să înveţe din pelerinaj ceva pentru devenirea sa lăuntrică este chemat ca mai întâi de toate să se deschidă smerit şi creativ în acelaşi timp către pedagogia lui Dumnezeu.

Mă duc într-un loc sfânt. Dacă Domnul mă va întreba ceva, îmi va spune ceva, mă va bate pe umăr şi mă va confrunta în legătură cu felul meu de vieţuire, voi fi suficient de deschis încât să accept acest lucru?... E posibil ca într-un pelerinaj să învăţ răbdarea, alteori înfrânarea, adeseori smerenia, de multe ori cumpătarea; problema este la mine, dacă reuşesc să primesc şi să asimilez aceste lecţii de viaţă primite în pelerinaj. Or, capacitatea mea de deschidere faţă de voia lui Dumnezeu depinde de rugăciunea cu care îmi însoţesc viaţa. De aceea, sunt convins că un pelerinaj, oricât de bine organizat ar fi, nu poate fi socotit un pelerinaj care să folosească sufleteşte, fără rugăciune şi fără deschidere sufletească spre lumina pedagogiei dumnezeieşti.

Evlavia, ca precondiție a unui pelerinaj cu folos duhovnicesc

O precondiție a participării cu folos la un pelerinaj este a avea evlavie. Părintele Paisie Aghioritul ne învață că “evlavia este frica de Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovnicească. Evlaviosul se sfiește în toate, dar aceasta sfiala picura miere in inima sa... Pretutindeni se comportă cu atenție și grijă și simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pildă, să nu fie în spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovnicească etc. acolo unde stă, pe canapea sau pe scaun. Dacă vede o icoana inima îi tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi… Și chiar de va vedea aruncată pe jos o bucățică de ziar pe care să scrie numele lui Hristos sau “Sfânta Biserică a Sfintei Treimi”, se pleacă, o ia, o sărută cu evlavie și se mâhnește pentru faptul că a fost aruncată pe jos.

 

Sursa: poruncaiubirii.agaton.ro


Articole postate de același autor
599

Duminica înaintea de Botezul Mântuitorului Hristos, cinstită liturgic la Catedrala Episcopală din Mun. Ungheni

Pe 16 ianuarie, 2022, în Duminica înaintea de Bobotează, Înaltpreasfinţitul Petru, Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni a oficiat Sfânta şi Dumnezeieasca Liturghie în Catedrala Episcopală ,,Sf. Bnc. Knz. Alexandru Nevski”, din Municipiul Ungheni. În timpul Sfintei Liturghii au fost înălțate rugăciuni de slavă și laudă lui Dumnezeu, dar și de mulțumire pentru toate darurile și binecuvântările […]