— Postul Învierii îi ţine pe creştini departe de mese copioase, de certuri, scandaluri, conflicte. De ce toate acestea sunt, într-un fel, posibile sau admise în alte perioade?
— Biserica, fiind o instituţie divină umană, are misiunea de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu, de a-i disciplina, de a-i face să fie mai buni, mai comunicativi, să fie mai la unison cu morala vieţii. Avem această perioadă în care biserica tocmai ne îndeamnă la înfrânare, la postire. Însă, postirea trebuie percepută nu doar ca un exerciţiu alimentar – renunţi la anumite bucate, la anumite mese. Dacă privim postul doar sub aspect de abstinenţă alimentară, atunci tindem să facem doar un exerciţiu biologic. Postul este, înainte de toate, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii. Pentru că Postul Mare precede Învierea, avem o pregătire specială. Dar, biserica în toate perioadele anului bisericesc îi îndeamnă pe oameni să fie cumpătaţi, să aibă un mod de viaţă asemănător cu numele de credincios. Şi dacă pe parcursul anului sunt semnalate cazuri în care unii credincioşi sunt altfel decât cere morala creştină, atunci aceasta nu e o îngăduinţă a bisericii, ci o manifestare a libertăţii omului.
— Cum ne pregătim de Paşti şi cum ar trebui să o facem, de fapt?
— Pregătirea pentru sărbătoarea Învierii trebuie să dureze în perioada celor 40 de zile de post, la care se adaugă şi săptămâna Patimilor. Ne pregătim de Paşti preponderent în biserică – prin rugăciune, prin pocăinţă, prin metanii, prin apropierea de Hristos, împărtăşindu-ne cu trupul şi sângele Său. Dar, avem necesitatea de a ne pregăti de Paşti şi în oricare alt loc al aflării noastre – de exemplu, la locul de muncă e cazul să avem o atitudine cuviincioasă, prietenească, iertătoare, comunicativă cu toţi colegii. În familiile noastre, să fim mai buni educatori pentru copiii noştri, să-i obişnuim cu nişte activităţi favorabile, peste tot, chiar şi în stradă, ne pregătim de Paşti prin a ne curăţi moraliceşte. Însă, pe lângă aceste pregătiri ce ţin de cadrul liturgic, trebuie să avem şi diverse alte activităţi. Biserica, în perioada Postului Mare, se străduie să intensifice activităţile cu caracter filantropic şi social. În săptămâna care precede intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, Duminica Floriilor este consacrată de biserică tineretului ortodox – desfăşurăm ample activităţi cu implicarea tinerilor, încercăm să-i facem coparticipanţi la sărbătoarea Învierii. Ne pregătim şi sub aspect alimentar – e vorba de pregătirea prinoaselor pascale de către gospodine.
— Cum sunt aceste activităţi cu tinerii, despre care aţi menţionat mai devreme?
— Pot să vă zic din propria experienţă – recent, am participat la diverse întruniri cu tinerii din licee, gimnazii, colegii şi chiar de la USM. Am fost în nordul republicii, la câteva licee din Soroca, Drochia şi Râşcani. Genericul acestor întâlniri a fost „Tinerii în căutarea dragostei”. Le-am vorbit tinerilor despre dragostea cea adevărată, care este Hristos. Tinerii au interacţionat frumos, au arătat că sunt preocupaţi de adevăratele valori ale dragostei, au arătat că vor libertate, iar noi le-am arătat că adevărata liberate este Hristos, care a spus: „Cunoaşteţi adevărul şi el vă va face pe voi liberi”.
— Cât de interesaţi de religie sunt acum tinerii?
— Într-o lume plină de egocentrism, de autosuficienţă, de mult mercantilism, sunt şi tineri mai abătuţi, care renunţă la valorile religioase, însă în măsura în care am avut întâlniri cu tinerii din R. Moldova, nu am observat prea mulţi. Probabil, cei care vin la întâlnirile cu slujitorii bisericii sunt la unison cu opinia bisericii, cu mesajul pe care biserica îl transmite tinerilor. Dar, totodată, ne bucură faptul că tinerii îmbisericiţi încearcă să fie apostoli pentru ceilalţi, care, poate, sunt mai debusolaţi, care nu vor să accepte adevărurile bisericii. Sunt tineri care vin cu întrebări mai diverse, întrebări care îi demască că nu au apartenenţă la biserica ortodoxă şi, în general, la aspectul religios al vieţii. Nu ne supărăm pe ei, ci încercăm să le propunem să cunoască învăţătura despre credinţă, după care să-și expună părerea.
— Credeţi că este binevenită, că poate fi acceptată predarea religiei în şcoli?
— De mai bine de două decenii, în şcoală se predă religia, fie opţional, fie se organizează diferite activităţi cu caracter religios-bisericesc. Personal, consider că religia, ca şi disciplină, îşi are locul său în şcoală, întrucât, din punctul meu de vedere, deşi învăţământul este laicizat, şcoala este separată de biserică – dar, totuşi, aceasta este o derivată a bisericii. Primele şcoli, în spaţiul nostru, s-au născut în tinda, pe prispa bisericii. Biserica a fost cea care a întemeiat primele şcoli, de aceea nu consider că azi biserica nu ar trebui să aibă o coeziune cu şcoala. Mai mult ca atât, deocamdată, suntem bine primiţi în instituţiile de învăţământ şi considerăm că, împreună cu învăţăturile şcolii, mesajul catihetic al bisericii doar conduce la o formare sănătoasă a personalităţii tinerilor.
— Cât de valabilă mai e azi sintagma „crede şi nu cerceta”?
— A fi ataşat de biserică, a fi un credincios bun, care arată o frecventare regulată a bisericii, nu înseamnă a fi depăşit sau rămas în urmă de societate. Hristos, când a înviat din morţi, a intrat în prima zi a săptămânii, duminică seara, la ucenicii săi. Uşile erau încuiate, ei s-au ascuns de frica iudeilor. Apostolul Toma nu era cu ei. Peste o săptămână, a intrat din nou, ca apostolul Toma să se convingă de Învierea lui Hristos. Şi Hristos îi spune lui – „Tu pentru că m-ai văzut, ai crezut, dar fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut”. Sigur, astăzi, noi nu-L vedem pe Hristos cu ochii trupeşti, cum l-au văzut apostolii, cum au comunicat ucenicii Săi în timpul aflării Sale pe pământ. Noi pe Hristos îl cunoaştem prin prisma credinţei. Biserica nu a exclus nicicând ştiinţa. Biserica a fost poate împotriva câtorva ipoteze ştiinţifice, care sunt incompatibile cu ea. Dar, a sprijinit eforturile ştiinţei, a fost într-un pas cu ştiinţa. Biserica ne îndeamnă să avem raţiune curată, corectă.
— Cum frecventează azi credincioşii biserica?
— Din creştinii care frecventează biserica, mai mulţi sunt de vârsta a doua şi a treia. Totuşi, în ultima perioadă, atestăm o frecvenţă bună şi a tinerilor. Bineînţeles, şi noi, slujitorii bisericii, deseori în rostiri spunem că ne-am dori o biserică întinerită, pentru că biserica este instituţia tinerilor, ei sunt cei care cultivă frumuseţea şi valorile morale. Ei trebuie să fie primitorii şi trăitorii acestor valori. Este frecventată biserica în diverse comunităţi în mod diferit, în funcţie de activitatea preoţilor. Dacă preotul înţelege că după săvârşirea Sfintei liturghii din altarul bisericii e nevoie şi de liturghia de după, adică de a avea multă misiune, multă activitate, atunci creştinii din acea comunitate se concentrează în jurul bisericii. Azi, mai mult ca oricând, preoţii trebuie să desfăşoare după orânduiala liturgică două activităţi primordiale – munca şi slujirea socială, filantropică, caritativă, şi cea de-a doua – activitatea în rândurile tinerilor, preoţii trebuie să le demonstreze azi că sunt prietenii lor sinceri. Acesta e cel mai frumos exemplu preluat de preoţi de la Hristos, care a fost prietenul tinerilor – „lăsaţi copiii să vină la mine”, spunea. Între minunile consemnate de paginile evangheliilor, mulţi dintre protagonişti sunt tinerii. Hristos rămâne a fi prietenul tinerilor, pentru că nu şi-a încheiat misiunea odată cu înălţarea la ceruri. Înainte de a se înălţa, ne dă asigurare prin uceninci – „Iată, voi rămâne cu voi până la sfârşitul veacurilor”.
— Să revenim la tradiţiile de Paşti. Ce nu ar trebui să facă creştinii de Paşti şi de Paştele Blajinilor?
— În noaptea Învierii, de sărbătoarea Sfintelui Paşti, credincioşii ar trebui negreşit să se afle la biserică, să participe activ la liturghia din noaptea Învierii. La sfârşitul acesteia, să se unească cu Hristos prin taina împărtăşaniei, să-şi sfinţească prinoasele şi să meargă acasă. Dar, să nu fie regăsiţi în văi, câmpii, pe dealuri, pe caldarâmurile satului şi să facă ruguri, care nu aduc niciun folos decât poluează aerul şi îi încurcă pe adevăraţii credincioşi să ia parte la sărbătoarea Învierii. Cât priveşte Paştele Blajinilor, credincioşii trebuie să meargă la mormintele răposaţilor, la rude, care se află în acest dormitor veşnic, în cimitir, pentru a săvârşi rânduiala de pomenire, pentru a oferi celor nevoiaşi careva daruri pascale, dar să nu facă din mormintele rudelor, care sunt mici altare de jertfă, mese copioase, unde acestea derivă deseori în beţii, în utilizarea unui limbaj licenţios şi în alte acţiuni care nu sunt demne de numele creştin şi care aduc multă supărare celor adormiţi întru Domnul.
— Ar trebui să-i luăm pe copii la biserică, la o vârstă când ei nu prea înţeleg ce înseamnă de fapt asta?
— Copilul de mic trebuie obişnuit cu toate cele ce sunt bune şi utile în creşterea sa. Copilul, dacă are aptitudini muzicale, vioara vă rog să nu i-o puneţi în mână de la vârsta de 10 ani, ci de la vârsta de 5 ani. Dacă un copil ştie să deseneze, nu aşteptaţi ca el să înţeleagă tabloul lui Picasso, ci îndemnaţi-l să picteze ceva caracteristic vârstei sale. Copilul, chiar dacă nu cunoaşte înţelesuri profunde ale adevărurilor de credinţă, luaţi-l la biserică, pentru că biserica nicicând nu învaţă să comiţi gafe, să suferi eşecuri în viaţă, ci te obişnuieşte cu Învierea, cu pacea, cu bucuria. Pentru că Hristos a venit către femeile mironosiţe şi a zis: „Bucuraţi-vă!”, în dimineaţa Învierii, Hristos a venit la ucenicii săi, uşile fiind încuiate, şi le-a zis – „Pace vouă!”.
— Biserica adesea vorbeşte despre familia clasică creştină. Care ar fi definiţia acesteia? De ce se vorbeşte despre asta într-o societate divizată, aflată la limita sărăciei, care şi aşa are probleme în a fi tolerantă?
— Azi vorbim mai frecvent despre familia creştină, pentru că, deseori, se loveşte în această instituţie, în această celulă a societăţii noastre, care este familia creştină după modelul dumnezeieştii treimi – tatăl, mama şi pruncii lor. Aceasta este adevărata familie creştină, familia trinitară. Familia creştină este cea obişnuită cu Dumnezeu şi cu biserica, cea care merge duminică de duminică la biserică şi arată că este membru cu ataşament faţă de aproape.
— Le consideră biserica pe femei inferioare bărbaţilor?
— Nicicând biserica n-a considerat femeile fiind inferioare bărbaţilor. În Duminica a treia după Paşti, noi avem sărbătoare consacrată femeii creştine – Duminica Mironosiţelor. Noi cinstim femeia creştină în acea duminică şi Mântuitorul nostru, Hristos, primul mesaj al Învierii l-a adresat nu bărbaţilor, ci femeilor – întâlnindu-le în cale pe Maria Magdalena, pe Maria lui Cleopa, pe Salomeea, le-a zis: „Bucuraţi-vă!”. Femeia este prima fiinţă umană care a aflat despre Învierea lui Hristos, femeia a fost apostol către apostoli. Hristos le-a îndemnat pe femei să meargă să spună ucenicilor lui că Hristos a înviat. În perioada totalitar- comunistă, când nouă ni s-a interzis să comunicăm cu Dumnezeu în spaţiul public, adică în biserică, ni s-a spus să-L alungăm pe Dumnezeu din viaţa noastră, femeile au fost cele care au menţinut candela credinţei aprinsă, femeile au fost curajoase.
— Sunt sau nu obligatorii taxele în biserică?
— Vreau să vă zic clar şi răspicat – taxele bisericeşti sunt o sintagmă străină bisericii. Dacă cineva dintre preoţi îndrăzneşte şi formulează asemenea noţiune şi scrie pe o hârtie: cununie – atâta, botez – atâta, acesta aduce o defăimare bisericii. Credinciosul, dacă găseşte de cuviinţă să jertfească pentru biserică – o face. În cazul în care credinciosul din convingere, din dorinţa de a nu o face, nu aduce bani bisericii, nici nu îl obligă nimeni. Toate sunt săvârşite în biserică cu bucurie, cu pace şi fără plată.
— Cine stabileşte preţurile pentru lumânări, icoane, cărţi bisericeşti?
— Vedeţi că, în diferite comunităţi, lumânările pot să coste mai mult sau mai puţin, asta este decizia Consiliului parohial. Deci, creştinii din localitate îşi stabilesc nişte preţuri recomandabile pentru lumânări sau pentru literatura bisericească. Să fim atenţi – mai sus am vorbit că nu există taxe, acum vorbim că pentru literatura bisericească, care este procurată, Consiliul parohial stabileşte preţuri, pe alocuri simbolice.
— Ce se întâmplă cu donaţiile făcute de creştini la Paşti şi la Paştele Blajinilor?
— Ceea ce se adună în duminica şi lunea blajinilor la biserică nu cred că se vrea a fi contabilizat, pentru că vreau să vă asigur că aceste daruri nu sunt mâncate de preot şi de preoteasă. Ele sunt oferite persoanelor nevoiaşe. În anii precedenţi, erau oferite celor din instituţiile de detenţie, la azilurile de bătrâni, la casele de copii. Acum, trebuie respectate mai multe rigori şi e mai dificil să propunem ca să fie primite. De aceea, nevoiaşii din localităţile noastre, în duminica, în lunea Blajinilor, se bucură de aceste daruri oferite de credincioşi.
— Este biserica din Moldova o instituţie caritabilă? Ce fel de caritate promovează aceasta?
— Biserica este instituţia iubirii şi a cultivării valorilor, iar din iubire izvorăsc toate celelalte slujiri ale sale, inclusiv slujirea caritabilă, filantropică, socială. Şi ce face anume biserica – avem, la Dealul Schinoasei, Casa Milosteniei. Acolo se oferă prânz persoanelor nevoiaşe. De asemenea, fiecare preot din localitate are în grija sa persoane nevoiaşe. Per ansamblu, biserica are ca şi prioritate în slujirea sa domeniul social-caritabil. Biserica este instituţia filantropiei, a dragostei faţă de oameni.
— Cât de tentaţi sunt azi tinerii să se preoţească?
— Sunt tentaţi să o facă. Până a ajunge la această etapă, ei merg la Seminarul teologic din Chişinău şi la Academia de Teologie Ortodoxă din Chişinău. Avem în fiecare an mulţi doritori de a fi înscrişi atât la Seminar, cât şi la şcoala superioară. În mare măsură, studenţii de la teologie sunt fiii preoţilor, pentru că ei urmează exemplul părinţilor, dar şi mulţi tineri din localităţi urbane şi rurale care de mici au frecventat biserica, iar absolvind liceul, decid să meargă la teologie. Şi devin preoţi buni, slujitori demni ai bisericii.
— La un moment dat, biserica era singura instituţie în care credincioşii puteau să meargă să facă mărturisiri, fiind protejaţi de taina mărturisirii. Acum, există psihologi şi adesea oamenii aleg să meargă la ei. Credeţi că are de pierdut biserica din asta?
— Nu cred că lumea alege să meargă mai mult la psiholog decât la duhovnic. Biserica nu este împotriva acestor categorii de specialişti. Vizionând diverse emisiuni, observ că o bună parte dintre psihologi susţin biserica şi sunt de părere că trebuie să facă front comun cu slujitorii bisericii, astfel încât să aducă armonia, pacea, iubirea în sufletele oamenilor. Dacă cineva consideră că, potrivit stării sale interioare, ar găsi rezolvare în şedinţe de discuţie cu psihologul, atunci să meargă la el. Dar, mulţi dintre cei care merg la psiholog, înainte sau după, vin şi la biserică, împărtăşindu-şi din probleme, pocăindu-se, spovedindu-se. Noi nu considerăm că se atestă o diminuare a fluxului enoriaşilor veniţi la biserică să se spovedească preoţilor.
— Vă mulţumim.
Pentru conformitate, Aliona Ciurcă
