Trebuie să spunem lucrurilor pe nume.
Trăim într-o societate plină de fățărnicie, fudulie, invidie și, de rând cu acestea, de alte patimi, pe care vrem să le dezrădăcinăm. Acest lucru însă este imposibil fără de ajutorul Celui care aduce lumină asupra tuturor, precum și fără de conștientizarea și efortul fiecărui om în parte.
Întâlnim oameni cu tot mai multe fețe, care zâmbesc când văd pe cineva, îi fac complimente, sunt amabili și politicoși, dar, imediat ce dispare cel cu care tocmai a vorbit atât de frumos, îi și vedem schimbați: se încrețesc, îl vorbesc de rău și îi desconsideră orice faptă și acțiune.
Tare fățarnici am ajuns! Adesea suntem cu zeci de fețe, însă nici una nu-i firească omului autentic, adică omului iubitor.
Nu știu câți dintre noi își amintesc de cuvintele scripturistice: „… cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea” (Romani 13, 8) sau: „toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Galateni 5, 14).
Această infirmitate a spiritului, ca și celelalte neajunsuri ,izvorăște din patimile noastre, din credința că noi suntem „buricul pământului”, iar toți ceilalți de nimic. Mândria și egoismul ne orbesc, ne separă unii de alții, pentru că ele se sălășluiesc acolo unde e lipsă de dragoste.
Dintru începuturile creației omul se zbate între mândrie și smerenie. „Mândria încearcă să-și închipuie o lume și să trăiască în ea. Smerenia primește lumea așa cum a zidit-o Dumnezeu”, afirma pe bună dreptate părintele Sofronie Saharov. Doar cel smerit coboară cu picioarele pe pământ și dobândește inimă iertătoare, înțelegătoare, iubitoare și slujitoare.
„Acela care are părere înaltă despre sine rămâne în ceața mândriei și nu are nici sănătate duhovnicească, nici vizibilitate, de aceea nu poate vedea darurile celuilalt.”(Sf. Paisie Aghioritul). Din mândrie și egoism se naște invidia, pentru că nu suntem capabili să înțelegem că ceea ce avem noi nu poate avea nimeni și viceversa.
Doar omul care muncește și se roagă poate dobândi virtuțile, se poate smeri și iubi, se poate bucura de realizările și succesele altuia, înțelegând că toate le dobândim prin efortul întregii vieți.
„În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.”, mărturisea atât de sincer și curat Constantin Brâncuși, presupunând că la fiecare etapă a vieții rămânem a fi novici în multe lucruri, pe care le descoperim și începem săle trăim neprihănit, asemenea copiilor.
Să ne ajutăm reciproc întru renașterea lăuntrică, întru purificarea și luminarea noastră, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu și aproapele, pentru a dobândi adevărata vedere, pentru a împărăți cum ne învață Sf. Ioan Gură de Aur: „Împărat adevărat, acela-i împărat care este stăpân pe mânie, pe invidie, pe plăcere”.
Preot Octavian MOȘIN
