Dacă ucenicul nu păstrează taina (spovedaniei), apoi Taina, iarăşi, este aproape anulată. Fiindcă dacă începe ucenicul să spună: „A, duhovnicul meu mi-a spus aşa şi pe dincolo”, două lucruri se întâmplă: tu, ca duhovnic, nu poţi să dai prăjitură unuia şi bici celuilalt pentru acelaşi păcat, după înţelepciunea ta de duhovnic, ştiind ce anume îl va mântui şi pe unul şi pe celălalt, pentru că este nevoie ca duhovnicul – vorbim din nou de putere, a putea da viaţă – să aibă libertatea să dea unuia prăjitură şi altuia bici, ştiind că unul prin prăjitură se va mântui şi altul prin bici. Dar dacă fiecare începe să vorbească, o să se smintească. Şi la Avva Pimen avem o semi-smintire dintr-asta, dar el era mult prea înţelept ca să se smintească. Auzind că duhovnicul îi spusese lui: „Lasă gândurile să intre şi luptă-te cu ele în inimă”, dar altuia i-a spus: „Nu lăsa gândurile să intre în inimă, ci leapădă-te de ele cum vezi că au venit”, tânărul Pimen s-a dus înapoi la Avva şi l-a întrebat: „Ce e asta, că spui mie una şi celuilalt Părinte altceva?” Duhovnicul i-a răspuns: „Pimen, fiule, mi-ai spus să-ţi vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ţi-am vorbit. Eu ţi-am vorbit ce fac eu!”
Din Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 52
