Papa Francisc a făcut o declarație care a produs și va produce cutremur: "Persoanele homosexuale au dreptul de a se afla într-o familie. Ele sunt copii ai lui Dumnezeu și au dreptul la familie. Nimeni nu ar trebui exclus sau făcut nefericit din cauza asta".
Prin această declarație Papa a creeat o ruptură față de viziunea Sfintei Scripturi și a tradiției bisericii, care vede homosexualitatea ca o patimă a sufletului, o dependență care îndepărtează persoana de mântuire. Or, Papa Francisc vorbește despre o cale diferită de împlinire, despre o altă familie.
Este cu atât mai delicat, cu cât Biserica catolică este, de fapt, fosta Patriarhie a Romei și a moștenit viziunea comună a creștinismului din primul mileniu, canoanele celor șapte sinoade ce i-au adunat pe toți creștinii de atunci la unison.
Declarația sa cred că va accentua ruptura din biserica catolică, unde unele comunități sunt mult mai apropiată de tradiția veche apostolică, cum este, de exemplu, biserica catolică din Polonia.
În urmă cu doi ani Cardinalul Raymond Burke, unul dintre liderii conservatori ai bisericii catolice, spunea că puterea Papei nu este „magică”. Dacă un Papă „a deviat de la credință”, „avem datoria să nu îl ascultăm”. Afirmația cardinalului Burke nu era altceva decât un îndemn la nesupunere față de autoritatea papală și un atac la doctrina „Infailibilității Papale”, formulate de Conciliul Vatican I în 1870.
În contextul zilei, este de amintit cartea părintelui Thomas Hopko care vorbește despre viziunea ortodoxă asupra homosexualității, o carte deosebit de actuală.
Pe scurt, este viziunea apostolului din Tars, Sfântul Apostol Pavel, cel mai influent misionar creștin timpuriu. Este paradoxal echilibrul bisericii ortodoxe de-a lungul istoriei, care a văzut constant în aceasta o patimă, o rană a sufletului care poate fi ameliorată spiritual. La antipod, societatea a mers pe extreme, de la exterminare în evul mediu și lagărele naziste, până la exacerbarea lgbt.
În esență, antropologia creștin-ortodoxă vorbește despre firea căzută a omului care, deși se sfințește în harul botezului, păstrează înclinațiile căderii în păcat a urmașilor lui Adam. Acestea se pot accentua de la generație la generație, pot prinde contur pronunțat în contextul cultural în care persoana se naște, crește și primește educație. De aceea există neamuri și perioade istorice unde incidența unei patimi este mai mică sau mai mare (poate de aceea satul arhaic românesc nu consemnează în tradiția lui decât pasager existența acestei patimi). Ortodoxia propune nu vina, ci responsabilitatea în fața unei patimi. Primul pas este asumarea existenței ei, responsabilitatea în fața ei, iar în momentul acela ea devine parte a crucii fiecăruia, cu promisiunea că în Hristos nu vom purta singuri crucea. Astfel se rupe firul istoric al căderii în păcat.
Revenind la ideea ameliorării acestei patimi, sunt mărturii ale mai multor părinți, de exemplu, părintele Iustin de la Oașa, despre persoane care au putut depăși situația, unele dintre ele întemeind familii. De asemenea, există în Occident un părinte care a descoperit ortodoxia, a fost botezat și mulți au găsit sprijin și credință în cuvintele lui. A trecut la Domnul și mulți sunt cei care se folosesc și acum de lucrarea sa. În biografia lui din tinerețe există însă o perioadă mai puțin cunoscută (și cred că este bine așa) în care dânsul a avut o asemenea luptă de dus. Ei, bine, părintele cred că în viitor va intra în sinaxarul bisericii, prin ceea ce a devenit în Hristos.
Nu patimile ne definesc, ci chipul luminat în Dumnezeu.
Sursa: avereabisericii.ro
