Când vine momentul întâlnirii în rugăciune cu Dumnezeu și dorim să ne înfățișăm înaintea Lui, adesea ne simțim pierduți, fiindcă nu știm care dintre aceste personalități sociale este persoana umană adevărată și nu avem nicio cunoștință despre adevărată noastră identitate.
O întâlnire este reală doar atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Și, din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înșine, ci ne vine foarte greu să fim adevărați și în imaginea noastră înaintea lui Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalități sociale diferite, uneori cu neputință de recunoscut de către alții și chiar de noi înșine.
Iar atunci când vine momentul să ne rugăm și dorim să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu, adesea ne simțim pierduți, fiindcă nu știm care dintre aceste personalități sociale este persoana umană adevărată și nu avem nici o cunoștință despre adevărata noastră identitate. Cele câteva persoane succesive pe care le înfățișăm înaintea lui Dumnezeu nu sunt sinele nostru. În fiecare dintre ele există ceva din noi, dar persoana întreagă lipsește.
Din acest motiv, rugăciunea care s-ar putea ridica cu putere din inima unei persoane adevărate nu-și poate afla calea între „oamenii de paie” succesivi pe care-i prezentăm înaintea lui Dumnezeu. Fiecare dintre aceștia rostește un cuvânt care este adevărat în felul său, deosebit, dar nu exprimă celelalte personalități parțiale pe care le avem în timpul zilei. Este extrem de important să ne găsim unitatea, identitatea noastră fundamentală. Altminteri, nu-L putem întâlni pe Dumnezeu în adevăr.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Rugăciunea care aduce roade, Editura Doxologia, 2014, pp. 30-31)
