Stareţul Iosif îi spunea părintelui Efrem: „Dacă mergi într-o casă şi ai o stare duhovnicească bună, poţi simţi ce fel de duh se află în acea casă. Adică dacă există duh de rugăciune, duh de înfrânare, duh de nevoinţă sau duhul răpirii, al minciunii, al lăcomiei, al vrăjitoriei…”.
Părintele Efrem înţelegea aceste cuvinte în mod raţional, nu şi în faptă, fiindcă i se păreau nu numai de necrezut, dar şi ciudate.
Dar mai târziu el însuşi avea să mărturisească: „Într-o zi am mers la Stareţul Iosif să liturghisesc. De îndată ce am intrat în chilie, i-am spus:
– Gheronda, ce se întâmplă aici?
– Ce este?
– Aici domneşte un duh de tăcere, ca şi cum cineva mi-ar impune să tac. Căci îndată în sufletul meu s-a născut un simţământ, de parcă cineva m-ar fi înştiinţat că aici există tăcere.
– Să-ţi spun, îmi răspunse Stareţul. Acum, în Postul Mare, sâmbăta vom liturghisi, ne vom împărtăşi, vom mânca şi vom vorbi cu părintele Arsenie până Duminică seara. Duminică seara ne punem metanie unul altuia şi ne cerem iertare şi apoi toată săptămâna următoare nu mai vorbim deloc. Dacă vrem să facem ceva, ne vom înţelege doar prin semne.
Atunci am înţeles din experienţă că cele spuse de Stareţul Iosif erau adevărate”.
(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, pp. 179-180, Editura Evanghelismos, București, 2010)
