Cuviosul Nichita Stithatul despre falsa smerenie

1189
Cuviosul Nichita Stithatul, cel mai cunoscut ucenic al Sfântului Simeon Noul Teolog, ne-a lăsat ca moștenire duhovnicească, în afara textului hagiografic despre părintele său spiritual, o serie de lucrări în care descrie virtuțile și patimile sufletești. Desigur, la loc de seamă regăsim virtutea smereniei, una care era tot mai ușor confundată cu o falsă umilință și neîngrijire de sine la vremea respectivă (lucru valabil și pentru zilele noastre), fapt care, în opinia Cuviosului Nichita, constituie una dintre marile înșelări ce pot pune stăpânire pe sufletele credincioșilor.

Pentru multe persoane, smerenia se confundă cu a afirma oricui și oricând faptul că ești un om „păcătos”. De­sigur, suntem conștienți că avem păcate, că suferim din pricina patimilor, că suntem tot mai apăsați de această lucrare a diavolului în mințile noastre prin norul întunecat al gândurilor pierzătoare de suflet, dar smerenia nu constă exclusiv numai în cunoașterea propriei păcătoșenii, ci și în recunoașterea și punerea în lucrare a darurilor primite de la Dumnezeu. De aceea, Cuviosul Nichita Stithatul afirmă: „Cunoaşte-te pe tine însuţi! Iar aceasta este adevărata smerenie care ne învaţă să cugetăm smerit, ne frânge inima şi ne învaţă să lucrăm şi să păzim această stare. Iar dacă nu te-ai cunoscut încă pe tine, nu ştii încă nici ce este smerenia, nici nu te-ai atins de adevărata lucrare şi pază. Căci a te cunoaşte pe tine este sfârşitul lucrării virtuţilor” (Cuviosul Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă”, 35, în Filocalia, vol. VI, trad. pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2006, p. 235).

Cunoașterea aceasta de sine nu poate fi dobândită în mod corect și complet atât timp cât suntem dominați interior de o părere foarte bună de sine, dar nici dacă am căzut în păcatul deznădejdii. Atenție! Atât încrederea prea mare în mila lui Dumnezeu, cât și deznădejdea, au această capacitate de a acționa asemenea unei lentile care, fie micșorează prea mult greșelile săvârșite (încrederea exagerată), fie le mărește excesiv de mult (deznădejdea).

Creștinul smerit știe că este păcătos, își cunoaște neputința sa, dar nu își pierde nădejdea în mila lui Dumnezeu. Pe de altă parte, își cunoaște talanții primiți de la Domnul și lucrează cu ei fără a cădea în păcatul încrederii prea mari în mila lui Dumnezeu și în puterea proprie. Aceasta este cunoașterea de sine corectă care stă la baza virtuții smereniei: să știi ce daruri ai primit de la Dumnezeu, să lucrezi cu ele și să mulțumești pentru toate, dar, totodată, să știi și propriile scăderi, neputințe și patimi, să te căiești pentru ele și să nădăjduiești în mila lui Dumnezeu, ferindu-te de păcatul deznădejdii.

Falsa vorbire smerită

Spuneam anterior că unii dintre noi confundă smerenia cu tot felul de plecăciuni artificiale sau cuvinte de rău despre sine. Însă aceste manifestări exterioare sunt arareori semnul unei smerenii reale, precum ne spune Cuviosul Nichita Stithatul: „Pe cât e de departe răsăritul de apus, pe atâta e de departe vorbirea smerită de adevărata smerenie. Şi cu cât e mai mare cerul ca pământul şi sufletul ca trupul, cu atât e mai desăvârşită şi mai mare smerita cugetare dată celor desăvârşiţi prin Sfântul Duh, decât adevărata smerenie”.

Desigur, nu îndemnăm acum la manifestări arogante, la un comportament necuviincios sau la o vorbire plină de mândrie, dar este bine ca fiecare dintre noi să se manifeste social într-un mod care nu epatează, care nu sare în ochi. Smerenia care se vede nu mai este smerenie! Ni se potrivește mai bine un comportament natural, plin de afecțiune și de firesc, fără a deveni vulgar, o vorbire calmă, egală, sinceră, fără a fi aspră, frumoasă, fără a fi încărcată de retorică ieftină. Oamenii smeriți au fost întotdeauna discreți, iar sobrietatea lor s-a văzut inclusiv în gesturile exterioare.

De asemenea, unele persoane confundă smerenia cu lipsa de grijă pentru casă și pentru corpul propriu, fapt remarcat de Cuviosul Nichita Stithatul: „Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei sau prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie după David: «Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu le va urgisi» (Psalmi 50, 19)”. A fi neîngrijit nu înseamnă a fi smerit, ci a fi leneș și incapabil să te adaptezi din punct de vedere social la cerințele de bază ale celorlalți. De asemenea, apariția exterioară murdară nu îi va face pe cei din jur să aprecieze smerenia ta, ci îi va face să dezaprobe, fie fățiș, fie pe ascuns, negrija elementară față de propria persoană.

Sfinții Părinți nu au umblat îmbrăcați murdar, ci cel mult sărăcăcios. Deși unii dintre ei aveau doar o haină cu care să se acopere, și-o spălau periodic și aveau grijă să fie curați. Nu doar Nichita Stithatul, ci și Sfântul Isaac Sirul descrie adesea cum trebuie să te comporți în diverse situații sociale: la masă, la slujbă, la muncă. Smerenia este codul bunelor maniere pentru creștinul ortodox. Dacă el o înțelege corect, atunci va fi respectat și ca model uman, dacă nu, nimeni nu va dori să-i urmeze exemplul, pentru că trebuie să te ferești de cei care-și fac din apariția exterioară sau din mizerie o pricină de smerenie.

Falsa smerenie și lenea

„Există o părută smerenie din lene, din neglijenţă şi dintr-o lipsă de nădejde a conştiinţei, pe care cei ce o au o socotesc pricinuitoare de mântuire. Dar nu este, căci nu are plânsul pricinuitor de bucurie însoţit cu ea”. Cuviosul Nichita Stithatul ne avertizează aici că falsa smerenie se poate naște din trei aspecte: lenea, neglijența și deznădejdea.

Mulți oameni refuză să muncească și să se implice activ, motivând că trebuie să se roage sau să aibă o activitate contemplativă. Această idee este una demonică, pentru că Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți nu au stat numai să se roage sau să mediteze, ci au muncit cu mâinile lor pentru a se întreține. Să ne aducem aminte de îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „N-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-avem putere, ci ca să ne dăm pe noi înşine pildă vouă, spre a ne urma. Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor” (1 Tesaloniceni 3, 8-12).

Toate îndemnurile patristice și scripturistice în această privință arată că munca și rugăciunea trebuie să fie împletite și că nu trebuie să se renunțe la una în detrimentul celeilalte.

De aceea, fiecare creștin trebuie să învețe să se cunoască pe sine în mod sincer, să se ferească de vorbirea „smerită” despre sine și de gesturile teatrale care o acompaniază adesea și să încerce, pe cât posibil, să îmbine armonios munca și rugăciunea pentru a ajunge la adevărata smerenie - un dar pe care îl primim tot mai rar, pentru că nu dorim să renunțăm la mândria de a fi văzuți ca oameni „smeriți” de cei din jur.

 

Autor: Pr. Adrian Agachi

Sursa: ziarullumina.ro


Articole postate de același autor
117

Duminica întîi după Cincizecime (a Tuturor Sfinților) la Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului” din Capitală

De sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, pe care Biserica noastră a rânduit-o spre cinstire în prima Duminică după Cincizecime, Înaltpreasfințitul Mitropolit Vladimir a săvârșit Sfânta Liturghie, la Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului” din  mun. Chișinău. Serviciul divin a fost oficiat în scuarul Catedralei, cu participarea soborului de preoți și diaconi și a enoriașilor. Prima Duminică după Cincizecime, la […]