Putem trăi curaţi într-o lume murdară dacă ne curăţim şi păzim inima şi mintea. Toată mizeria lumii în care trăim iese din inima omului. E o mizerie ţâşnită din poftele rele în gândurile murdare, în imaginarul nostru, de unde năvălesc în realitate văzută, zisă exterioară.
De exemplu, gunoaiele, cutiile, pungile şi sticlele de plastic aruncate peste tot în această ţară frumoasă nu sunt decât expresia văzută a nevăzutei mizerii lăuntrice numită, româneşte, nesimţire. Această ne-simţire este o adevărată moarte sufletească. Ea pleacă de la neştiinţă, continuă cu uitarea dacă se întâmplă să aflăm ce nu ştiam şi se desăvârşeşte cu lenea dacă n-am uitat ce se cuvenea să facem…
Şi tot aşa, tot ce vezi urât e urâtul ascuns în noi. Dacă ne vom curăţi şi păzi mintea şi inima prin pocăinţă şi iertare, dacă ne vom vindeca felul în care privim lumea învăţând să iubim, să nu judecăm, să nu facem rău nimănui, să nu mai fim egoişti şi meschini, lumea va arăta altfel. Totul începe cu noi, cu fiecare dintre noi. Poruncile mi se adresează mie, nu lumii!
Aşadar, să învăţăm să ne spălăm de mizeria sufletească şi spirituală aşa cum ne spălăm de cea fizică. Murdăria exterioară se curăţă uşor, cu apă şi săpun. Mereu ne murdărim şi mereu ne spălăm ca să fim curaţi. Murdăria lăuntrică se spală mai greu, pentru că ne e ruşine să recunoaştem că suntem murdari şi nu mai ştim unde şi cum se „curăţă sufletul”, care se spală totuşi uşor şi bine cu pocăinţă şi Spovedanie. Atunci, oricât de murdară ar fi lumea, cel ce se spală nu va fi murdar. E mizerie mare? Ne spălăm mai des!
Apoi, trebuie să învăţăm să şi ocolim mizeria de care ne putem feri. Nu cred că cineva calcă de bună voie şi cu plăcere în mizeria lăsată de câinele de rasă al unui „domn” din vecini tocmai la poarta noastră, nu? O ocoleşte, o ridică în locul „domnului” acela şi rămâne curat. Aşa să învăţăm să ocolim şi locurile cu multă mizerie morală. Iar când nu avem cum ocoli, pentru că trebuie să mergem la şcoală sau la muncă, sau chiar în propria familie şi acolo e poluare mare, ne înarmăm cu iubire, răbdare, rugăciunea spusă în taină şi cu binecuvântarea celor care ne fac rău, cu voia sau fără voia lor, cu ştiinţă sau cu neştiinţă. Binecuvântarea este o armă dumnezeiască. Domnul ne-a dat-o. S-o folosim şi să ne bucurăm de prezenţa Domnului care este şi va fi cu noi până la sfârşit, dacă şi noi rămânem cu El.
Dacă Domnul ne-a adus la viaţă în aceste vremuri ne va da şi putere să-L cunoaştem şi să ne bucurăm de iubirea Lui oricum ar fi vremurile.
M. Siluana, sfintiiarhangheli.ro
