Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit pentru asta timp îndelungat şi în final a hotărât să se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei. Noaptea căzu grea pe înălţimile munţilor şi omul nu a mai văzut nimic. Totul era negru. Până şi luna şi stelele fuseseră acoperite de nori negri. Şi cum se căţăra el la doar câţiva metri de vârful muntelui a alunecat şi a căzut în gol.
Alpinistul văzu în acea îngrozitoare cădere episoade din viaţa lui, bune şi rele. Se gândi la moartea care era aproape când deodată a simţit frânghia de siguranţă că-i frânge mijlocul. Fusese oprit din cădere şi acum atârna în gol legat de acea frânghie. Urmă un moment de tăcere absolută, atârna în neant şi singurul lucru ce-i veni în minte a fost: “Ajută-mă Doamne!”.
Deodată auzi o voce venită din depărtări: “Ce doreşti fiule?”
“Salvează-mă, Doamne!” strigă alpinistul cuprins de frica morţii.
“Chiar crezi că eu te pot salva?”
“Da Doamne, cred în Tine”
“Bine, dacă crezi în mine şi în salvarea mea taie frânghia de care atârni” spuse Dumnezeu .
Un moment de tăcere, alpinistul se îndoi şi-a pierdut credinţa, frânghia era singura care-l ţinea în viaţă…aşa că nu tăie frânghia şi hotărî să renunţe la ajutorul dumnezeiesc. A doua zi dimineaţa, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranţă la doar doi metri de pământ. Murise îngheţat de frig!
Oare cât suntem de ataşaţi de frânghia noastră?
