Când vedeţi un om foarte neliniştit, întristat şi mâhnit, deşi nu-i lipseşte nimic, să ştiţi că aceluia îi lipseşte Dumnezeu. Cel care le are pe toate, şi bunuri materiale şi sănătate, dar în loc să fie recunoscător lui Dumnezeu, are pretenţii nesăbuite şi cârteşte, unul ca acesta se va duce în iad cu papuci cu tot.
Îînsă, cel care are recunoştinţă este mulţumit de toate. Se gândeşte la cele pe care i le dă Dumnezeu în fiecare zi şi se buc ură de toate. Dar atunci când este nerecunoscător, nu este mulţumit de nimic, ci cârteşte şi este chinuit de toate. Dacă, de pildă, nu preţuieşte lumina soarelui, ci cârteşte, vine apoi Vardarul şi-l îngheaţă… Nu vrea căldura soarelui, ci tremuratul pe care-l provoacă Vardarul.
Vreau să spun că, de nu suntem recunoscători pentru binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu, ci cârtim, vin apoi încercările care ne fac să ne strângem ghem. Adevărat vă spun, cel care este obişnuit să cârtească va primi o pălmuţă de la Dumnezeu, ca să achite măcar puţin în această viaţă. Iar dacă nu va primi o pălmuţă, va fi şi mai rău, căci atunci le va plăti pe toate o dată în cealaltă viaţă.
Cârtirea poate ajunge obişnuinţă, căci cârtirea aduce după ea altă cârtire şi nefericirea altă nefericire. Cel care seamănă nenorocire seceră nenorociri şi adună nelinişte. în vreme ce acela care seamănă doxologie primeşte bucuria dumnezeiască şi binecuvântarea veşnică.
Cel care e cârtitor, oricâte binecuvântări i-ar da Dumnezeu, nu le recunoaşte. De aceea se îndepărtează de el Harul lui Dumnezeu şi se apropie ispititorul. Îl vânează continuu ispititorul şi-l bagă în tot felul de încurcături, în vreme ce pe cel recunoscător îl vânează Dumnezeu cu binecuvântările Sale.
Nerecunoştinţa este un mare păcat, care a fost înfierat de Hristos: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”, l-a întrebat pe leprosul care se întorsese ca să-I mulţumească. Hristos nu pentru Sine a cerut recunoştinţă de la cei zece leproşi, ci pentru ei înşişi, căci recunoştinţa le-ar fi fost lor de folos.
