În general, tot omul crede despre sine că se află în normalitate. Chiar şi criminalii, tâlharii, furii, avarii, nevroticii, nebunii, etc., cu toţii cred că sunt normali în anormalitatea lor. Ba mai mult, dacă se găseşte cineva care să le contrazică această „convingere”, le devin duşmani de moarte. În tot cazul, acolo unde ai crede că un lucru este anormal ai toate şansele să te înşeli şi invers, acolo unde ai crede că este normalitate să descopri o mare anormalitate.
Prin urmare, ce este normalitatea şi în funcţie de cine/ce o putem identifica sau regla.
Toate ştiinţele lumii, de la filozofie la sociologie, de la psihologie la anatomie şi microbiologie, de la astrologie la politologie şi toate formele studiilor juridice sau tehnice au încercat să stabilească un criteriu general sau particular al normalităţii. Cert este că atât istoria ştiinţifică, cât şi cea a culturii şi toată istoria ca atare, n-au putut indica un criteriu stabil al normalităţii. În general vorbind, el oscilează în funcţie de spaţiul şi timpul la care se raportează. Aşa se face că ceea ce este normalitate într-un timp şi spaţiu anume devine anormal într-un alt timp şi spaţiu şi tot aşa. Însă, ceea ce este surprinzător este constatarea că criteriul normalităţii se relativizează cu cât omenirea sporeşte în diversitatea cultural-ştiinţifică. Cel puţin la nivelul statisticilor sociale, se poate observa bine acet lucru.
Chiar teologia, cândva reperul neclintit al normalităţii, prin raţionalizare excesivă şi moralitate formală a oferit şi încă oferă istoriei multă oscilaţie, relativism şi neîncredere.
Paradoxal, concomitent cu toate aceste multiple forme de relativism şi chiar astăzi, când societatea a ajuns să legifereze anormalul folosindu-se de toată logica normalităţii, se zăreşte, pe fondul vieţii, un „loc” sigur al normalităţii la care din ce în în ce mai mulţi se convertesc.
Cu certitudine, singurul reper al normalităţii este Hristos – Dumnezeu-Omul. Ignorat, refuzat, contrazis sau acceptat, acest Reper şi-a exprimat deplinătatea şi exclusivitatea sub toate aspectele, în toate direcţiile, formele, metodele şi modalităţile, posibile şi mai ales imposibile. Concluzia este cea pe care El Însuşi ne-a oferit-o anticipat întrupării, reformulată în trup şi deplin ancorată la înălţare: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri” (Mt. 21, 42; Is. 8, 14; I Ptr. 2, 5-8). Adică, istoria omenirii şi a lumii întregi ori Îl ignoră spre a lor anormalitate suferindă, ori Îl acceptă spre a ei reconfigurare în normalitate.
Şi totuşi, cum identificăm acest reper hristic, bineştiind că El nu poate fi revendicat de vreo religie sau de vreo altă formă de sondare al lumii fizico-spirituale. Şi cu adevărat, pe această cale a garanţiei, orice monopol al normalităţii, al lui Hristos, este cel mai bun semn al ratării. Dimpotrivă, acolo este Hristos şi normalitatea unde omul nu se substitue Lui, după zicala: „Eu ştiu unde este Hristos. Nu ştiu unde nu este El”. Lucru confirmat de Însuşi Hristos care spune: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (In. 3, 8).
De aceea, oamenii care L-au cunoscut, care L-au ales şi care Îl iubesc sunt cei mai sănătoşi oameni ai istoriei, dar socotiţi de ea, cei mai inadaptaţi, anormali şi chiar nebuni. Cu toate acestea, ei nu şi-au declamat ostentativ normalitatea, n-au revendicat-o în vreun fel, şi totuşi, ei sunt făcliile normalităţii aprinse de Hristos, Soarele normalităţii.
Normalitatea este un fapt, este o stare anume, care devine contagioasă fără reclamă, în mod natural şi instinctiv, întrucât concreşte dintr-un anume „loc” al lăuntrului nostru, pe care nimeni şi nimic nu-l poate anula. Acesta este chipul lui Dumnezeu din noi, este Hristos ascuns în noi, mai adânc decât cunoaşterea, puterea şi vrerea noastră.
Prin urmare, nu înafară, ci înăuntru nostru trebuie căutată normalitatea, după modelul Iordanului, care s-a întors înapoi la coborârea lui Hristos în El. Noi să-L acceptăm pe Hristos ca Reper al normalităţii şi El ne va găsi pe noi în orice stare de anormalitate am fi cufundaţi. Şi nu doar atât, El ştie să ne reconfigureze întreg traseul către inima normalităţii. Să avem încredere!