Slujbele Bisericii sunt cuvinte prin care îi vorbim lui Dumnezeu în adorarea noastră, în iubirea noastră. înlăuntrul bisericii, împreună cu toţi fraţii, luând aminte la dumnezeiasca învăţătură, cântând, împărtăşindu-ne – acestea sunt cele mai înălţătoare ceasuri ale noastre. Când toţi împreună urmărim sfintele slujbe, cuvintele Domnului, Evanghelia, Apostolul, canoanele şi troparele Octoihului, ale Triodului, ale Mineielor, atunci izbândim unirea noastră cu Hristos.
Dar cursele satanei sunt multe pentru oamenii care-L slăvesc pe Dumnezeu. Ispita ne îndeamnă aici să nu fim deloc cu luare aminte. Deseori mergem la biserică numai pentru a ne continua somnul. îndată ce auzim cuvintele, cântările, ni se închid ochii. Ajungem la o stare de moleşeală şi nu putem urmări cuvintele, troparele, imnele; un lucru satanic, care se vădeşte pe de-a-ntregul în această moţăială.
Cât de mult pierdem aflându-ne neatenţi în biserică! în vreme ce pe dinafară spui „o să fiu atent, n-o să mai fac, o să mă străduiesc”, nu izbuteşti. Acest „o să fiu atent” şi celelalte, sunt toate lucruri silite, care ne tulbură şinele, îl fac să se împotrivească. Nu se face nimic prin siluire. Dimpotrivă, ne adânceşte starea cea rea şi ne nimiceşte. „Strânge-te, concentrează-te, fă ce socoteşti; eu, omul cel vechi, te am în mână, o să te strâng şi, dacă mai poţi, înaintează!”
Tot ceea ce faci din corvoadă îţi vatămă sufletul. Am spus asta de multe ori. Am văzut şi monahi şi oameni de toate vârstele părăsind desăvârşit Biserica şi pe Dumnezeu, nerăbdând strânsoarea lăuntrică sau pe cea a altor persoane. Din pricina acestei strânsori, nu numai că se împotriveşte Bisericii, ci nici nu o mai vrea. Nu îl mai înrâureşte spre bine. Nu rodeşte. O face silit, fireşte, pentru că a spus-o Bătrânul, a spus-o duhovnicul. Şi zice: „Acum trebuie să merg, de pildă, la pavecerniţă”. Da, toate se fac, dar când se fac doar fiindcă aşa cere tipicul, atunci vatămă, nu folosesc.
Eşti nevoit de multe ori să faci binele. Dar nu trebuie să se facă cu strânsoare, nu foloseşte, nu zideşte. De pildă, ceea ce spunem despre „Doamne lisuse…”. Dacă îţi sileşte şinele să o facă, în curând vei fi strâmtorat, îl vei arunca în lături şi mai târziu ce va fi? Dacă o faci de corvoadă, te sileşti, te chinuieşti şi izbucneşte în rău. Se poate, chiar, ca o asemenea împresurare să te facă să nu mai mergi nici la biserică. Adică la biserică nu trebuie să mergi cu siliri şi îmbrânceli, ci cu mulţumire. Pentru ca să se întâmple aceasta, trebuie să iei aminte şi să te desfeţi şi să te bucuri de slujbe, de tropare, de citiri, de rugăciuni. Să iei aminte la fiecare cuvânt, să urmăreşti înţelesurile. Aţi priceput? De acolo începe fericirea.
însă există încă o altă mare primejdie. Dacă nu luăm aminte, este cu putinţă ca pe toate acestea să le ascultăm şi să le cântăm după tipic. Să le spunem şi să le ascultăm pentru că trebuie. Monahul merge, de pildă, la slujba de seară şi aude: Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu, după curţile Domnului… (Ps. 83, 1). Le aude azi, aude mâine, aude poimâine, tot anul. Nimic altceva; aceleaşi şi aceleaşi? Când la aude, dacă nu participă, atunci oboseşte, doarme, nu se adânceşte, ajunge la saturaţie, iar apoi vine împotrivirea. Pe urmă, nici un folos, nici o bucurie. începe deznădejdea, iar diavolul nu pierde prilejul să facă rău.
Slujbele sunt o mare temelie. Slujbele sunt totul. Am trăit asta. Este de-ajuns ca totdeauna să se facă cu dragoste, cu mărime de suflet, cu o sinceră aplecare spre slăvirea lui Hristos. Nu de corvoadă şi mecanic. E nevoie de dragoste, de însufleţire dumnezeiască. Dacă nu simţim astfel, nu au valoare. Nu numai că nu au valoare, dar fac şi rău. O să-mi ziceţi: „Atunci să nu le facem?” Nu, fireşte. însă, pe cât poate cineva, să fugă de formă şi să privească miezul. Adică să o vrea, să o poftească, să afle mulţumire în rugăciune, în împreună-vorbirea cu Dumnezeu. Saturaţia este nenorocire pentru monah.
Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.
într-o Vineri Mare, la Policlinică, ziceam rugăciunea „Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce îndelung ai răbdat…”(Rugăciunea Ceasului al nouălea.) în faţa Celui Răstignit, o citeam şi o trăiam. în ziua următoare, la chirurgie, profesorul mi-a spus în faţa copiilor, adică a studenţilor:
– Părinte, ce frumoasă a fost rugăciunea! Tu trebuie să fii sfânt.
– Nu sunt sfânt, îi zic, dar întrucât vreau să devin sfânt, ceream mila lui Dumnezeu ca să mă facă sfânt, şi sufletul meu a fost mişcat. Eu sunt foarte păcătos şi aceasta a fost numai o lucrare a lui Hristos.
Această rugăciune este o capodoperă, nu-i aşa? De-asta vă spun iar şi iar să o citiţi.
Rugăciunile liturgice, care sunt după rânduială, când sunt spuse cu noimă şi trezvie, devin ale voastre. Rânduiala Sfintei împărtăşanii, chiar şi atunci când este citită de cel mai păcătos om, îl sfinţeşte mult pe acesta.
Aşa se lucrează cultivarea, fără să ne dăm seama. Adică omul scoate din folosinţă şinele cel vechi. îl scoate din folosinţă fără război. Nu îl mânie, ci îl scoate din folosinţă, iar atunci creşte omul cel nou înlăuntrul său.
Din Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Galați, 2003
