Smerenia, răbdarea sunt temelia vieţii de familie. Sfânta Evanghelie spune foarte clar: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13). Sfinţii Părinţi afirmă că Dumnezeu îngăduie oamenilor să sufere şi să aibă diverse încercări pentru a deprinde răbdarea. In mod special, acest lucru se referă la viaţa de familie. Sfântul Paisie Aghioritul spune că orice conflicte, contradicţii şi nemulţumiri se acoperă cu smerenia. De pildă, dacă omul drag fierbe de nervi, este tulburat - nu are rost să-i vorbeşti. în astfel de momente, este mai bine să taci şi să spui Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea îl va linişti, apoi va fi posibilă concilierea. „Nici pescarii nu ies să pescuiască, dacă marea este învolburată. Ei aşteaptă cu răbdare, până când vremea va fi bună.”
Arhimandritul Gheorghe Şestun menţionează faptul că toate problemele în familie se declanşează din lipsă de smerenie.
„Nimeni nu vrea să se smerească: bărbaţii nu se smeresc în faţa lui Dumnezeu, femeile - în faţa soţilor, iar copiii - în faţa părinţilor. Abia atunci când fiecare îşi va cunoaşte locul, problemele din familie vor dispărea... Să înţelegem că un incendiu nu se stinge cu benzină sau gaz. Nu trebuie să te enervezi. Când soţul este nervos, femeia să nu adauge gaz pe foc. Omul trebuie să se silească să rabde şi să se smerească, pentru că răul cere mereu să fie alimentat. Omul, atunci când se mânie, vrea să-i molipsească şi pe ceilalţi cu răutatea sa... Să înveţe omul să potolească acest foc. Numai smerenia şi răbdarea îl vor stinge. Apoi, când toate se vor linişti, omul poate să menţioneze subtil despre cele întâmplate, fără emoţii. El se poate ruga la icoana Maicii Domnului «Cu şapte săgeţi», sfinţilor ocrotitori ai casei şi ai familiei. Şi, desigur, omul trebuie să fie raţional când se căsătoreşte. Nimeni nu devine alcoolic sau crud din senin. Dacă tu vezi asemenea porniri în alesul tău şi totuşi te căsătoreşti, trebuie să înţelegi ce cruce îţi iei. Dar dacă ai luat crucea, poart-o, smereşte-te şi rabdă. Tu ai făcut alegerea.”
Stareţul Paisie Aghioritul susţine că omul, cu cât se smereşte mai mult, cu atât dobândeşte harul Duhului Sfânt, pe care îl adaugă în contul său duhovnicesc, în timp ce altul, nerăbdător şi lipsit de smerenie, înlătură acest har de la sine şi, în cele din urmă, devine „pustiu”. In legătură cu aceasta, aş vrea să aduc în discuţie un caz de smerenie din viaţa unui cuplu.
Vera s-a căsătorit devreme, din dragoste. Soţul era harnic, atent, dar avea un „mic” neajuns - lui Victor îi plăcea să consume alcool de sărbători. „Nu face nimic, mulţi trăiesc aşa. Iar dragostea mea îl va schimba” - spera Vera. Din păcate, Victor nu s-a schimbat, ci bea din ce în ce mai mult: nu doar de sărbători, ci şi în zilele obişnuite. La beţie, el devenea tot mai agitat, era pus pe ceartă şi scandal. Vera nu-l contrazicea niciodată.
Cei doi copii care s-au născut în familia lor nu l-au potolit pe Victor. Era din ce în ce mai rău în fiecare zi: soţul vindea hainele din casă pentru băutură, chiar şi pe cele ale copiilor. „Ce să fac?” - se gândea Vera. Mulţi îi spuneau: „Desparte-te, el ţi-a distrus viaţa, dar tu eşti tânără şi îţi vei găsi pe altcineva.” Erau mulţi sfătuitori de acest fel, dar numai unii foarte puţini o îndemnau să rabde, să se smerească, pentru că numai prin purtarea crucii omul se poate mântui. Vera asculta mai mult de sfatul din urmă, pentru că era o femeie credincioasă, mergea la biserică regulat, se spovedea şi se împărtăşea des. Pentru că era cununată cu acest om, ea voia să poarte crucea până la sfârşit: „Dumnezeu îmi va da putere, şi eu voi putea răbda.”
S-au scurs ani lungi de purtare a crucii. Uneori, Vera dorea să abandoneze totul, o lăsau puterile, dar ea se ruga şi cerea ajutor Maicii Domnului, sfinţilor şi spera, spera, spera... Situaţia s-a agravat atât de mult, încât soţul s-a îmbolnăvit de o formă inoperabilă de cancer - acesta a fost verdictul doctorilor. Examinările, îngrijirea bolnavului, toate o copleşeau. Vera însă nu-şi pierduse speranţa. In pofida pronosticurilor sumbre, starea lui Victor se îmbunătăţea; metastaza a fost înlăturată, iar cancerul nu a mai evoluat. Fizic vorbind, el se simţea foarte bine, dar bea la fel de mult. „Pe mine votca m-a vindecat, şi nu Biserica şi rugăciunile tale”, adesea vocifera el ameţit de băutură. Uneori, Victor venea beat la biserică, în timpul slujbei, unde o găsea pe soţia sa şi îi făcea scandal. Vera se apropia de el cu răbdare şi îl conducea acasă.
Toate astea continuă până în prezent, dar Vera, în pofida problemelor, îşi poartă cu răbdare crucea. Această cruce însă îi pare foarte uşoară, pentru că toate le face pentru Hristos şi în numele Lui. Faţa Verei este din ce în ce mai luminoasă şi nu lasă impresia unei femei oropsite de soartă, ci, dimpotrivă, chipul ei străluceşte de Duh Sfânt.
Elena Morozova
Cum sa ne pastram familia, Editura Sophia
