Viaţa omului este o cale. Cu toţii suntem chemaţi, îndemnaţi şi chiar ajutaţi de către Bunul Dumnezeu să urmăm calea cea dreaptă, care duce la creşterea noastră duhovnicească şi, în ultima instanţă, la mult râvnita mântuire.
Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7, 13-14).
Mulţi rătăcesc pe calea cea largă a plăcerilor proprii şi a iubirii de sine, pe când calea îngustă este cea a virtuţii.
Şi postul presupune urmarea unui drum al pocăinţei şi al purificării de tot ce ne încurcă să mergem pe acea cale a Adevărului.
Practicarea postului înseamnă înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de cârtire, de minciună, de jurământ mincinos şi de tot ce este rău şi ne derutează.
Postul trebuie să fie însoţit de lacrimile pocăinţei, de rugăciune şi de îndreptare. Acesta este drumul postului: nevoinţa întru Hristos.
Unii ajung la o nevoinţa trupească, dar nu ajung să-şi alunge mânia, ura şi alte păcate. Cel care iubeşte şi doreşte mântuirea face tot ce duce la ea.
Avva Ioan cel Pitic zicea: „Când un împărat vrea să-şi captureze duşmanii, mai întâi le taie apa şi mâncarea, şi astfel duşmanii se predau răpuşi de foame. Tot aşa şi cu patimile cărnii: dacă omul se lupta cu armele postului şi ale foamei, duşmanii se retrag vlăguiţi din sufletul lui”.
Fiecare, în parte, să analizăm dacă vom urma calea postului.
Preot Octavian MOȘIN
