Viața fiecărui creștin este o mare. De multe ori pe această mare se iscă furtuna, se ridică valurile și amenință viața noastră. Așa cum o mare învolburată pune în primejdie corabia și oamenii înalță mâinile și se roagă lui Dumnezeu să fie izbăviți, tot astfel se petrece și atunci când se ridică împotriva noastră atâtea ispite care ne amenință și ne înfricoșează. Multe furtuni, multe probleme dificile, de multe ori fără rezolvare, împresurări nesuferite, peste tot întuneric, fără să se vadă vreo rază de lumină și nădejde.
Și vine și demonul, cealaltă furtună, cea nesuferită și întunecată, să ne spună că nu vom mai scăpa. „Ispita aceasta, ne spune el, este atât de mare, încât te vei pierde!”. Și dacă omul nu are experiență în ispite, crede această minciună și înșelăciune și deznădăjduiește. Iar atunci când își va pierde orientarea, este foarte firesc să fie aruncat pe stânci și să se zdrobească.
Ce trebuie, așadar, să facă cineva, atunci când toate în viața lui sunt negre? Ceea ce trebuie să facă în acele momente, este să scape la Singurul Izbăvitor și Mântuitor, să îngenuncheze, să-și înalțe mâinile la rugăciune către Preabunul Dumnezeu, Care chivernisește întregul Univers și Singurul Care poate cu un semn să le topească pe toate.
Vedem aceasta și în Sfânta Sa Evanghelie. Odată Hristos Se afla în corabie împreună cu Ucenicii Săi, pe lacul Ghenizaret. Stătea ghemuit și se odihnea; părea că doarme, dar nu dormea. Se iscase o furtună puternică, o furtună de vânt (Luca 8, 23) și valurile se ridicau la înălțime. Ucenicii, neexperimentați în acestea și neștiind pe Cine au alături – căci ochii lor sufletești erau încă închiși, de vreme ce Duhul Sfânt nu Se pogorâse ca să le deschidă mintea și să înțeleagă Scripturile – s-au temut cu frică mare și îndată au venit la Domnul, L-au deșteptat și I-au spus:
– Învățătorule, dormi? Pierim, ne înecăm!
El îi privește cu compătimire și poruncește îndată vânturilor și mării să tacă. Și marea a tăcut, vânturile s-au potolit și s-a făcut liniște mare. Ucenicii, văzând minunea, s-au minunat, au rămas încremeniți. Iar Domnul le spune:
– De ce v-ați împuținat cu credința? De ce sunteți atât de fricoși? Unde este credința voastră?
La fel se petrece și în viața noastră. Multe sunt valurile, care produc clătinare, cutremur la căsuța sufletului nostru și ne pierdem să ne-o dărâme. Atunci este nevoie să strigăm precum Apostolii: „Învățătorule, pier! Dumnezeul meu, ajută-mă, căci mă pierd! Trimite harul Tău să mă ajute, căci în această clipă sunt om, sunt lut, sunt un nimic, o coajă de harbuz în ocean. Dacă nu vei întinde mâna Ta în clipa aceasta, ca să liniștești vânturile și marea și să alungi demonii de lângă mine, eu mă pierd!”. Mulți am experimentat această rugăciune. Viața noastră nu este altceva decât ispite, necazuri, agonie, nevoi. Dacă facem rugăciune, rugăciune puternică, Dumnezeu răspunde. Îl încredințează lăuntric pe om.
Starețul meu a plecat din această viață și eu am preluat multe responsabilități. Odată aveam o ispită exterioară foarte mare, foarte urâtă. De nicăieri nu se vedea lumină, primejdii de pretutindeni. În acea zi grea și întunecată am îngenuncheat și m-am rugat foarte fierbinte. O rază de lumină a venit și mi-a dat în inimă încredințarea: „Această ispită se va sfârși. Nu te teme!”. Și îndată s-a așternut în sufletul meu pacea și liniștea. Și într-adevăr, rezultatul a fost că ispita s-a sfârșit cu un folos mare, un foarte mare folos. Când omul rabdă orice ispită cu rugăciune, răbdare, nevoință și se va lupta cu toată ființa sa și în cele din urmă ispita va ceda și biruința va fi a lui Hristos. Căci numai Hristos biruiește aceste mari ispite. Dar noi suntem neputincioși și avem ochii sufletului închiși. Nu vedem ce se ascunde în spatele fiecărei ispite și anume că se ascunde un mare folos.
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, atunci când Hristos l-a chemat la această lucrare, adică aceea de a deveni nebun, să îndure ocări, ironii, sărăcie, să sufere, a vrut mai întâi să-l încredințeze că era voia Lui să lucreze această nebunie. Ca tânăr, cum era, avea dorința de a mărturisi pentru Dumnezeu, dar în acea vreme nu existau mucenicii. Se gândea cum să-I placă lui Dumnezeu și cu acest gând a adormit.
Atunci a văzut o arenă unde se dădeau lupte. De o parte erau oameni îmbrăcați în haine albe, iar de cealaltă parte, demoni întunecați. Un diavol mare la înfățișare se ridică și începu să vorbească cu trufie, amenințând pe cei cu haine albe. Printre ei, Sfinții spuneau: „Eu m-am luptat cu el în acea vreme, altul în alta, altul cu mucenicia, altul cu mărturisirea, altul cu nevoința, altul cu virtutea. Acum cine a rămas să se lupte cu el?”. Și s-a auzit un glas spunând: „Andrei!”. De îndată ce Andrei a văzut acel diavol mare, la început s-a înfricoșat. Atunci a văzut stând la o masă un tânăr atât de luminos, încât strălucea totul în jurul său. Pe masă avea două cununi. Una era din mărgăritare și aur, iar cealaltă din florile Cerului.
– Cu cât le vinzi? L-a întrebat Andrei.
– Tinere, acestea nu se cumpără cu banii acestei lumi, ci le câștigă cel care se luptă cu acel demon întunecat. Cel care îl biruiește, le primește pe amândouă.
– Eu voi lupta, ca să le câștig.
– De vreme ce vrei să lupți, vino să te învăț lupta.
Și a început să-l învețe cum să se lupte cu acel diavol întunecat:
– Când te va învârti, tu să-l lovești cruciș și-l vei birui.
Atunci el înaintează, îl cheamă la luptă și încep să se lupte. La început, diavolul părea să biruiască, dar apoi, amintindu-și chipul luptei pe care îl învățase Domnul, l-a lovit cruciș și l-a omorât. Atunci cei cu haine albe l-au luat pe învingător și l-au dus la Domnul, iar Domnul i-a dat cele două cununi, zicând:
– De acum fă-te nebun pentru Mine, sărac, zdrențuros și te voi încrednici de Împărăția Mea.
De atunci i s-a dat harul de a putea să o facă pe nebunul pentru Hristos și s-a făcut sărac și zdrențuros, iar în cele din urmă a câștigat cununa biruinței.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
sursa marturieathonita.ro
