Iubită mamă,
pentru că tu nu ai început și nici sfârșit,
pentru că tu nu mori niciodată,
pentru că tu ești fântâna vieții pe Pământ, din care tot Universul bea apă,
pentru că tu poți ajunge și dincolo de cer, privind în ochii copilului tău,
pentru că în tine trăiește Eva, cu seninătate de început de lume,
pentru că sunt mii de „pentru că” – prin care-ți pot justifica Dragostea măreață și gingașă pe care ți-o port.
Inspir și expir. Privesc această foaie albă, goală, nouă. Am intenția să-mi înșir gândurile despre tine. Dar, ahhh, acest alb imaculat, cred că este doar o figură de stil, tot despre tine. Nu am știut că cele mai naturale și simple trăiri se exprimă atât de greu.
Tu ești,
dragostea care îmi asigură veșnicie,
dragostea care mă înalță,
dragostea care mă purifică,
dragostea prin care mă pot vedea ca printr-o oglindă,
dragostea pe care doar o mamă o poate oferi.
În fiecare zi, eu devin femeie. Femeie din femeie. Pasăre măiastră care cântă melodios, încet, lin, despre arta de a iubi. Vai, dar câte încap în acest cuvânt – mister, delicatețe, mirare, frică, dulceață, bucurie, exaltare, perfecțiune, haos, speranță, tandrețe și mii de așteptări. Și toate, rând pe rând, ca pe-o taină veche, mi le transmiți tu.
Am moștenit de la tine cerul. Mi-ai dăruit un cer de o seninătate absolută. Un albastru care îți taie răsuflarea și te întoarce pe dos. Ochii tăi, mamă. În adâncul lor de fiecare dată te regăsesc pe tine. Iar și iar, iar și iar. Ca un dans ce nu se mai sfârșește. Un tango care te amețește. Îți șoptește, cât de incontestabil e să respecți mișcările dansului.
Am moștenit de la tine bătăile inimii. Ne suprapunem perfect, mamă. Noi vibrăm împreună. Înțelegi ? Noi vibrăm într-un tempou. Se zbate aceeiași viață, același puls. Și nu contează dacă se zbate ca la un iepure nebun, după care se fugărește un lup, sau ca la o broasca țestoasă care și-a uitat drumul spre casă. Ele bat simultam. Pentru că tu mamă ești.
Pentru că eu fiică sunt.
Pentru că ne leagă cerul și pământul. Soarele și luna. Inima mea și inima ta. Aproape sau departe, târziu sau devreme. Așa se întâmplă mereu. Pentru că altfel nuștiu dacă ar putea fi.
Am moștenit de la tine zâmbetul și puterea. Puterea de a zâmbi. Și să nu crezi că fac un simplu exercițiu în care încord și relaxez mușchii faciali, ca să par fericită. Eu am învățat să zâmbesc cu inima. Așa cum faci tu de fiecare dată, când norii grei se lasă pe umerii tăi adesea goi și slabi. Acest zâmbet, este unul dintre cele mai bune instrumente din viața mea. Mă ajută să construiesc. Știi tu, atunci când se prăbușesc tragic și zgomotos toate…visele unui om. Zâmbesc. Zâmbim împreună, mamă.
Am moștenit de la tine lacrimi și putere. Putere de a plânge. Pentru că știu, astfel mă autopurific și apele îmi devin mai limpezi. E frumos, e atât de frumos uneori să poți plânge. E o trăire eliberatoare și pură.
Am moștenit de la tine iscusința de a plămădi aluat. Să-l întind așa încât să nu-mi mai rămână gram de forță. Să fiu bună, răbdătoare. Să pun cu grijă plăcintele în cuptor. Și să aștept. Mă așez cuminte pe scaun și aștept. În viață toate își au timpul lor. Nu mă grăbesc. Eu știu, mamă. Eu știu să nu mă grăbesc.
Am moștenit de la tine măiestria de a apleca capul. Să stau în genunchi și să mă rog. Să vorbesc cu Dumnezeu. Să nu mă tem niciodată că El ar putea să nu mă audă. De mică îmi tot zici că nu sunt singură, El e mereu cu mine. Iar eu te-am crezut, pentru că ești mama mea. Și astfel mi s-a așezat Dumnezeu pe ochi, pe nas, pe gură, pe inimă, pe toată eu, pe întreaga mea Viață.
Am moștenit de la tine un copac. Un copac care se ține strâns de pământ prin rădăcinile sale adânci și puternice. Nu îi este frică de vânt sau furtună. Nu îi este frică atunci când un copil obraznic aleargă spre el și îi rupe crengile. E verticalitatea mea, mamă.
Am moștenit de la tine un fir de iarbă verde. Iarba nu se teme că va fi călcată atât de dur în picioare. Iarba știe să accepte. E curajul meu, mamă.
Am moștenit de la tine o sămânță de grâu. Sunt liniștită. Pentru că știu, mereu o pot sădi, iar ea mereu va da roade. E speranța mea, mamă.
Am moștenit de la tine o floare. Cea mai simplă floare de pe Pământ. Uneori, o pun la ureche, râd și strig în gura mare – floare la ureche. Și totul în jur devine mai accesibil, mai ușor, mai liber.
Am moștenit de la tine o piatră. O piatră care tace și ascultă durerea altor oameni. Ea nu se revoltă niciodată, nu demonstrează nimănui nimic, nu vrea dovezi. E empatia mea, mamă.
Am moștenit de la tine o pâine. O pâine caldă, proaspătă, din care ies aburi. Îi simți? E căldura mea, mamă.
Am moștenit de la tine o pasăre. E albă, neînfricată și tare rebelă. Îi plac orizonturile largi și diminețile senine. E libertatea mea, mamă.
Am moștenit de la tine ață și ac. Ele mă învață să creez sau să repar ceva uzat. Asta e iscusința mea, mamă.
Am moștenit de la tine o frunză. Ea se rotește îndrăzneț prin vântul galben de toamnă. Dansează, zboară, planează, cântă și tresare atunci când cineva o ia în mâini ca să o admire. Și se bucură că poate oferi ceva în schimb. E sufletul meu, mamă. Suflet care poate iubi.
Și care te iubește cu iubirea de la începuturi. Îți imaginezi iubirea de la începuturi? Dacă nu, închide ochii și ascultă tăcerea din tine. Ea îți va povesti despre liniște și măreție. Aceiași formulă are și iubirea mea.
Te descopăr atât de luminoasă, diferită, angelică și mă mir de binecuvântarea de a-ți fi fiică. Tu ești lumină. Ești zbor.
Ia-mă de mână. Învață-mă să zbor.
Zburăm împreună.
Aureliei Obreja,
locul I la concursul „Scrisoare Mamei”
