Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai noroit, căci, repet, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, este numai şi numai diavolul.
Veşnicia ca şi moartea, e o realitate. Nu vine pentru daruri deosebite: cafele şi dulceţuri. Vine să te ia. Atunci să vedem: „Ce Mi-ai făcut cu viaţa ta, fiule?”. Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Pe nici o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot că a stat la dispoziţia ta. Ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu, Care a creat şi sângele şi laptele şi pe mamă, şi pe fiu…! Avem atât de pregnante exemple, încât nu mai poţi să faci nici o mişcare. Trăire creştină şi gata! Astea ar putea fi momente pe care le trăieşte fiecare la moarte. Trebuie să spunem atunci: „Ţie ţi-am dăruit, Doamne, toată viaţa mea”. Astea-s repere care-l obligă pe orice creştin. „Că nu am venit numai pentru împăraţi, am venit şi pentru cerşetori”, spune Domnul. Hristos în iesle a fost Împărat şi Cerşetor.
Din Părintele Arsenie Papacioc, Despre armonia căsătoriei, ediţie îngrijită de Ieromonah Benedict Stancu, Editura Elena, Constanţa, 2013, p. 47-48
