Сând spunem în rugăciunea Tatăl nostru, în fiecare dimineaţă şi seară, „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, dar noi nu iertăm, nouă înşine ne cerem osândă. Căci spui aşa: „Doamne, dacă eu iert, iartă-mă şi Tu, iar dacă eu nu iert, nu mă ierta nici Tu!”. Nu ne dăm noi oare seama că ne cerem osândă dacă nu iertăm? În momentul în care zicem „şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm”, ne-am şi cerut osânda, pentru că noi ştim că nu iertăm. Inima noastră este înclinată spre rău şi vrăjmaşul îşi face cuib în inima noastră ca să nu iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru şi să ne despărţim de Dumnezeu zicând: „Nu mă ierta, pentru că nici eu nu iert!”.
Fiţi credincioşi, fiţi buni, fiţi iertători! Adeseori spun: viaţa în comun este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat. A ierta este mai uşor decât a cere iertare, pentru că iertând, parcă ai un sentiment de superioritate. Dar cerând iertare când ai greşit înseamnă să te umileşti, iar Dumnezeu vrea să ne asumăm şi atitudinea aceasta. Când ai greşit, să ceri iertare.
Noi trăim în comun, în familie, în grupuri, în societate, în instituţii, trăim în comun. Cum rezolvăm noi problema aceasta, conflictele comune? Numai înţelegând că trebuie să ierţi şi să fii iertat. Aşa vom trăi în pace, aşa vom avea o credinţă adevărată, aşa va fi armonie. Armonia pe care Iisus încearcă s-o instaureze în lume prin Biserică. Acesta este începutul Împărăţiei lui Dumnezeu – Biserica.
Din Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 40
