În căsătorie iubirea se impune şi pentru încă un motiv, să zicem mai bine datorită unei anumite particularităţi. Este vorba de firea femeii, care este creaţia şi rodul iubirii (ea a fost creată din coasta lui Adam, care se afla în partea de lângă inimi) şi, prin urmare, nu se află în starea ei fireasca atunci când e lipsită de iubire. Ea însăşi izvorăşte iubire prin mijlocirea paternităţii ei şi cu dreptate cere să fie iubită, de vreme ce ea însăşi, potrivit firii şi locului ei, iubeşte.
Istoria şi realitatea lucrurilor mărturisesc că dacă soţii voiesc să reuşească a trăi în armonie şi normalitate, trebuie să existe în permanenţă între ei iubirea.Mai cu seamă însă a bărbatului faţă de femeia lui. Întocmai aceasta a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi pentru ca să o aşeze întru slavă. Sf. Ioan Gură de Aur, acest mare ierarh al Bisericii, îl cheamă pe bărbat să nu obosească în a-i arăta soţiei sale că o iubeşte şi că toată voia şi strădania sa sunt ca ea să fie fericită. Din păcate, acest lucru lipseşte foarte mult astăzi, iar rezultatele sunt deznădăjduitoare. Însemnătatea şi firea căsătoriei s-a falsificat din pricina influenţei amestecului promovat de civilizaţia occidentală, care nu a respectat nimic din persoana omenească şi din valorile duhovniceşti şi morale, pe care cu jertfire de sine le-au ţinut înaintaşii noştri.
Întrucât înmulţirea oamenilor se face prin căsătoria legitimă, vrăjmaşul neîmpăcat al omului, diavolul, se osârduieşte cu turbare să destrame moravurile şi să distrugă legătura dragostei şi a unităţii.
Soţul, pentru a izbândi cu uşurinţă acest rol trebui să se poarte cu soţia lui, potrivit cu împrejurările, o dată ca tată, altă dată ca frate, altă dată ca prieten şi totdeauna ca bărbat al ei. Dacă va face aceasta, va reuşi să sădească netulburare și armonie în sufletul soţiei, care deşi în multe puncte, are mai multă mărinimie şi se poartă cu jertfire de sine, în anumite împrejurări se descurajează şi slăbeşte cu sufletul.
Manifestarea iubirii soţului faţă de femeia sa nu este exagerare, nici făţărnicie, pentru că numai în căsătoria legitimă se poate manifesta dragostea curată şi adevărată, atâta timp cât „cei doi vor fi un singur trup”. Nici o altă manifestare de tandreţe şi de simpatie nu se poate confrunta cu realitatea „vor fi cei doi un singur trup”, a căsătoriei legiuite de la care provine însămânţarea vieţii omeneşti. De altfel, şi descrierea părţii femeieşti, care este şi partea mai slabă, reclamă completarea ei practică prin iubirea bărbătească, iar acesta este şi motivul geloziei care prisoseşte în femeie. Cel mai bun mod de îmblânzire a geloziei femeieşti este practic manifestarea curată şi cu fapta a dragostei soţului faţă de femeia sa.
Să nu se ia în seamă smintelile din care izvorăsc neînțelegerile sau interpretările greșite. Îl sfătuim în special pe bărbat, în calitatea sa de cap, sa nu trădeze iubirea şi legătura cu soţia sa, pentru că diavolul şi uneltele sale nu vor înceta niciodată să poarte război ca să rănească rădăcina vieţii. O pildă de adevărată mângâiere şi sprijin pe care ne-au dat-o bătrânii noştri sfătuitori pentru ambele părţi în momentele dificile este: „Nu uitaţi niciodată prima săptămână a căsătoriei voastre”. Sunteţi amândoi aceiaşi ca şi atunci. Nimic nu vă desparte. Le reamintim bărbaţilor spusa: „Trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe” (I Petru 3,7). Aceasta înseamnă că abaterea soţiei de la cale se vindecă cu dragoste şi tandreţe, mai curând decât prin ceartă şi mânie. Să nu-i faci observaţie soţiei tale în cazul în care a greşit, mai cu seamă în momentele ispitei şi ale presiunii maxime. Să pui în lucrare cuvintele lui David: „Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa” (Psalmi 37, 13).
Într-un alt moment, când sunteţi numai voi, departe de copii, dacă ei există, ia-o cu tandreţe pe soţia ta în braţe şi spune-i: „Iubita mea, nu ştii cât de mult te iubesc? Eu voiesc ca tu să fii o doamnă cu demnitate. Ceea ce ai făcut nu-ţi face cinste”. Numai atunci va accepta că a greşit şi-şi va cere în mod conştient iertare. Acestea sunt roadele experienţei. Dacă o vei mustra în momentul greşelii sau al pagubei, se va încăpăţâna, va răspunde împotriva, se va posomori, va invoca pretexte şi va spune minciuni! Înţelepciunea prinde doar dacă este folosit medicamentul iubirii.
Din puţina noastră cercetare, din cele pe care le-am auzit şi le-am văzut, tragem concluzia că cea mai mare responsabilitate pentru orice fel de rău care se întâmplă în căsătorii o au bărbaţii, pentru că nu le arată dragoste soţiilor lor. Ei iubesc femeile, dar din păcate nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răului. Atunci începe să încolţească gelozia şi suspiciunea – împreună cu consecinţele binecunoscute –, mai cu seamă când şi cei din jur pretind că ceva pare să se întâmple!
Spusele scripturistice „Iertaţi şi vi se va ierta vouă” şi „Unii altora daţi-vă întâietate întru milostivirea lui Iisus Hristos” trebuie să stăpânească în chip necesar, ca să existe normalitate în familie. Multe greşeli şi cruzime au bărbaţii. În mod obişnuit au foarte multă neatenţie şi cedează în problemele morale, care în vremurile noastre au întrecut măsura. Dacă ceva asemănător i se întâmplă femeii, atunci securea certării şi a răzbunării va cădea cu greutate asupra ei.
Iubirea faţă de soţie este în ceea ce-l priveşte pe bărbat şi dreptate, deoarece singura persoană care practic şi nedespărţit va rămâne alături de el este soţia sa, de vreme ce toate persoanele din mediul său vor dispărea, în timp ce căsătoria soţilor evlavioşi continuă şi în veşnicie.
Extras din Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 118-121
