Societatea de consum a educat generația în care persoana se poate eschiva de la responsabilitate și poate comite orice faptă dacă are pentru aceasta o hârtie: un contract, un regulament al firmei sau al companiei, un vinovat pe care să dea vina.
Totuși, viața nu este făcută doar din muncă și contracte. Viața e un tumult de sentimente, de legături și sfâșieri cărora trebuie să le faci față. Uneori, o hârtie de divorț nu te eliberează de omul pe care l-ai iubit, după cum nici un certificat de căsătorie nu te face să iubești și să fii iubit.
Ce să faci cu tine în viața de dincolo de hârtii, acolo unde nici un argument nu-ți poate împăca îndoiala, unde regretele te pot distruge și unde o alegere care, formal, este un succes îți poate aduce prăbușirea?
Cu alte cuvinte, care este voia lui Dumnezeu cu noi? Cum putem înțelege că ne aflăm pe drumul cel bun și când hotărâm să abandonăm o cale care s-a dovedit a fi greșită? Cum putem învăța din greșeli și care este rostul părăsirii în care ne aruncă uneori Bunul Dumnezeu?
Rănile trecutului pot fi oare tămăduite cu desăvârşire, sau ele continuă să ne stigmatizeze şi să ne facă pentru totdeauna "altfel" într-o lume necruţătoare cu cei ce greşesc?
Care sunt criteriile după care apreciem că trăim o viaţă plină sau ne irosim? Viaţa este o invitaţie la taina iubirii dumnezeieşti şi tot ce ne abate de la participarea la această taină este o irosire. Dar irosirea însăşi se poate transforma în foc înălţător atunci când este conştientizată, ceea ce este, am putea spune, argumentul suprem al iubirii lui Dumnezeu, când orice cădere poate trece în contrariul sau prin simpla mişcare a voinţei, după cum şi Hristos a zis: cui mult i se iartă, mult iubeste.
Din Ieromonah Savatie Baștovoi, Sindromul „cesăfac”, Editura Cathisma, București, 2014, p. 6
