Măcar că este atât de necesar în acest război a nu ne încrede deloc în noi, precum am zis, cu toate acestea, dacă vom lepăda pur și simplu toată nădejdea în noi și ne vom deznădăjdui de noi înșine, negăsind un alt sprijin, cu adevărat ori o vom lua la fugă îndată de pe câmpul de luptă, ori vom fi biruiți și luați în robie de vrăjmașii noștri. Pentru aceasta, pe lângă desăvârșita lepădare de sine, trebuie să sădim în inimile noastre și desăvârșita nădejde în Dumnezeu și deplina încredere în El, adică trebuie să simțim cu întreaga inimă că nu avem pe nimeni pe care să ne bizuim, fără numai pe Dumnezeu, și că numai de la El putem aștepta tot binele, tot ajutorul și toată biruința. Căci, precum de la noi înșine, care suntem nimic, nu așteptăm nimic altceva decât piedici și căderi – din pricina cărora și renunțăm la orice nădejde în noi –, așa negreșit vom dobândi de la Dumnezeu toată biruința de îndată ce ne vom întrarma inima noastră cu o nădejde vie spre El și o încredere deplină că vom primi ajutor de la Dânsul, după cum zice psalmul: spre Dânsul a nădăjduit inima mea și m-a ajutat (Ps 27,9).
Următoarele gânduri ne vor ajuta să ne întărim în această nădejde și, prin mijlocirea ei, să dobândim orice ajutor:
-faptul că cerem ajutor de la Dumnezeu, care, fiind atotputernic, poate face orice voiește, drept urmare ne poate ajuta și nouă;
-că cerem aceasta de la Dumnezeu, care, fiind atotștiutor și preaînțelept, cunoaște totul în chipul cel mai desăvârșit și, drept urmare, știe pe deplin și ce este mai potrivit pentru mântuirea fiecăruia dintre noi;
-că cerem ajutor de la Dumnezeu, Care, fiind nemărginit de bun, cu o negrăită dragoste ne stă înainte, pregătit și doritor întotdeauna, în fiecare ceas și în fiecare minut, să ne dea tot ajutorul de care avem nevoie pentru biruința deplină în războiul nostru duhovnicesc, de îndată ce alergăm la El cu încredere tare.
Și cum este cu putință ca Acel bun Păstor al nostru, Care a alergat trei ani, căutând oaia cea pierdută, și a umblat pe căi atât de ostenicioase și spinoase, încât Și-a vărsat sângele Său și Și-a dat viața; cum este cu putință, zic, acum, când această oaie merge în urma Sa, Îl strigă cu dragoste și Îl cheamă în ajutor cu nădejde, să nu-și întoarcă privirea Sa asupra ei, să nu o audă, să nu o pună pe dumnezeieștii Săi umeri și, ducând-o în mijlocul îngerilor cerești, să nu facă bucurie pentru bucuria aflării ei? Dacă Dumnezeul nostru nu încetează să caute cu mare sârguință și dragoste pe păcătosul orb și surd, precum femeia din Evanghelie căuta drahma cea piedută, în ce chip l-ar părăsi pe el acum, când, ca o oaie pierdută, strigă și cheamă pe Păstorul său? Și cine va crede cândva că Dumnezeu, Care, după cuvântul Apocalipsei (3,20), neîncetat bate la poarta inimii omului, poftind să intre înăuntru și să cineze cu el, împărtășindu-i darurile Sale – cine va crede că Însuși acest Dumnezeu va rămâne surd și nu va dori să intre, atunci când omul își va deschide inima sa câtre El și Îl va chema?
-În sfârșit, cel de-al patrulea mijloc de a dobândi o nădejde tare în Dumnezeu și de a câștiga grabnicul Său ajutor este aducerea aminte a tuturor pildelor de neîntârziată ajutorare dumnezeiască care sunt înfățișate în Dumnezeieștile Scripturi. Aceste pilde, atât de numeroase, ne arată cel mai luminat că niciodată nu a rămas cineva rușinat sau neajutat, din cei care au nădăjduit spre Dumnezeu. Căutați la neamurile cele de demult – zice înțeleptul Sirah – și vedeți cine a crezut Domnului și s-a rușinat? (Sir. 2,10).
Deci, întrarmează-te, frate al meu, cu aceste patru arme și intră cu bărbăție în luptă și războiește-te cu curaj, cu încrederea deplină că ai să biruiești. Deoarece cu ajutorul lor vei căștiga cu adevărat desăvârșita nădejde în Dumnezeu, iar astfel de nădejde va atrage neîncetat ajutorul lui Dumnezeu și te va înconjura cu putere nebiruită. În cele din urmă acestea două împreună – nădejdea în Dumnezeu și ajutorul Său – vor înrădăcina în tine desăvârșita neîncredere în sine. Despre această neîncredere în sine nu am pierdut niciun prilej să-ți amintesc în acest capitol, fiincă nu știu cine nu ar avea nevoie vreodată să i se amintească de aceasta. Așa de adânc s-a înrădăcinat în noi și așa de tare s-a lipit această prețuire de sine – că am fi ceva, și încă ceva nu fără de însemnătate - , încât ea aproape totdeauna viețuiește ascunsă în inima noastră, ca o mișcare subțire și neobservată, chiar și atunci când noi suntem convinși că nu avem deloc încredere în sine, ci, dimpotrivă, că avem nădejde deplină în Dumnezeu. De aceea, ca să scapi, pe cât este cu putință, de o asemenea deșartă părere de sine și să lucrezi fără nicio încredere în sine, îngrijește-te de fiecare dată ca recunoașterea și simțirea neputinței tale să premeargă recunoașterii atotputerniciei lui Dumnezeu, iar acestea două împreună să premeargă oricărei tale fapte.
Sursa: Războiul nevăzut, Ediția Sfântului Teofan Zăvorâtul, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2013, pag. 28-30
