Din paginile Sfintei Scripturi şi din scrierile Sfinţilor Părinţi aflăm că postul nu trebuie să fie numai o reţinere de la consumarea unor alimente, în speţă a cărnii, ci el presupune, în primul rând, o înnoire sufletească, o înfrânare de la fapte nesocotite sau nevrednice de numele sau de calitatea de creştin. Deci, porunca postului are în vedere nu numai trupul, ci mai cu seamă sufletul.
Postul trebuie să fie un mijloc de fortificare a voinţei, de întărire a celor slabi în credinţă, de îndreptare a celor rătăciţi, de căinţă şi de părere de rău pentru faptele rele pe care le-am săvârşit, de smerenie, de rugăciune mai stăruitoare şi, în chip deosebit, de iertare a semenilor noştri. Nu în zadar ne avertizează Mântuitorul, că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea pe care o acordăm noi semenilor.
Postul nostru trebuie însoţit de lacrimile pocăinţei, de rugăciune, de îndepărtarea de tot ceea ce este dăunător vieţii noastre, în genere. Să gândim, să simţim şi să voim numai ceea ce este vrednic de numele de creştin! Să nu mai iasă din gura noastră cuvinte de ocară, de clevetire, de jignire şi mai cu seamă înjurături! Să trăim deplin, cu toată fiinţa noastră, virtuţile creştine pe care ni le recomandă Biserica! Şi dacă prin eforturi de voinţă ne reţinem de la anumite bucate, tot aşa să ne oprim şi de la gândurile rele şi de la păcatele trupului.
Altfel, dacă nu ajungem şi la un „post al sufletului”, cel al mâncării nu mai are nici o valoare.
Postul nu trebuie să fie prilej de întristare, ci dimpotrivă, de bucurie duhovnicească, ştiind că prin el biruim patimile şi plăcerile trupului, pentru că prin el facem în trupul nostru un lăcaş al Domnului, pentru că prin el ajungem la Înviere.
Preot Octavian MOȘIN
