Mărturisirea este sinceră numai atunci când este însoţită de hotărârea statornică de a nu mai repeta aceleaşi păcate, căci altfel omul se face precum spune Apostolul: „Câinele se întoarce la vărsătura sa şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”. Aceasta, însă, nu trebuie să constituie un argument pentru cei care spun: „De vreme ce voi cădea în acelaşi păcat, ce trebuinţă este să mă mai spovedesc?”. Hotărârea noastră şi încercarea de a nu mai repeta aceleaşi greşeli trebuie să fie statornică. Dar fiindcă patimile noastre sunt sădite în firea noastră căzută şi căreia îi place să se întoarcă la păcat, se poate ca din slăbiciune sau din neatenţie să săvârşim aceleaşi sau chiar şi mai multe păcate.
Nu trebuie, însă, să deznădăjduim de îndreptarea noastră, ci trebuie să ne apropiem de Taina Mărturisirii cu şi mai multă smerenie şi mult mai des, astfel încât cu ajutorul harului lui Dumnezeu, şi cu îndrumarea duhovnicului nostru să ajungem la omorârea patimilor. Plină de mângâiere şi întărire este următoarea pildă din Pateric:
Un frate s-a mărturisit Avvei Sisoe:
– Am căzut, părinte. Ce să fac acum?
– Ridică-te, i-a răspuns sfântul stareţ cu simplitatea lui specifică.
– M-am ridicat, avva, dar iarăşi am căzut în blestematul păcat, a mărturisit cu tristeţe fratele.
– Şi ce te împiedică să te ridici din nou?
– Până când? a întrebat fratele.
– Până când moartea te va găsi sau în cădere sau în ridicare. Oare nu este scris: în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca ? Numai roagă-te lui Dumnezeu ca să te afli în ultima ta clipă ridicat prin sfânta pocăinţă”.
De aceea experienţa patristică, cu înţelepciune învaţă că sfânt este cel care mereu se ridică din cădere. Dar în paralel cu nevoinţa, făcută cu mărime de suflet, să avem ca sprijin în lucrarea pocăinţei şi rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Din Arhim. Atanasie Anastasiu, Povățuire către pocăință, Editura Evanghelismos, p. 102-103
