Ioan Ianolide avea dreptate când spunea: „Ceea ce ne-au făcut nouă în puşcărie, mâine o vor face cu lumea întreagă.” Tehnicile cu adevărat demonice de manipulare psihologică care au fost experimentate la începutul anilor '50 au asigurat un succes greu de imaginat procesului de spălare a creierului. Suflete din cele mai curate şi mai puternice au fost până la urmă îngenucheate. Cultura desfrâului, promovarea pornografiei, a crimei (avortului) şi a homosexualităţii se înscriu în logica acestui proces de reeducare care de la începutul anilor '90 a intrat într-o nouă etapă: batjocorirea publică a Mântuitorului şi a tuturor simbolurilor creştine. În esenţă, reeducarea urmărea devalidarea sufletului uman, eradicarea tuturor valorilor, distrugerea legăturilor sufleteşti, lepădarea şi batjocorirea a tot ce avea omul mai sfânt pentru a-i surpa oricare rezistenţă interioară, a-l face capabil să primească „adevărurile” ideologiei comuniste, idolii care veneau pentru a-I lua locul lui Dumnezeu în sufletul omului. Astăzi nu ne mai impune nimeni tăcerea cu forţa.
Tăcem pentru că suntem hiperstresaţi şi nu mai găsim timpul să ne gândim la Hristos.
Tăcem pentru că ne lăsăm bulversaţi de infinitatea de informaţii inutile primite prin mass-media şi nu mai ştim ce are relevanţă pentru viaţa şi mântuirea noastră.
Tăcem pentru că am renunţat la dimensiunea mărturisitoare a vieţii creştine în favoarea unui creştinism comod şi căldicel.
N-ar putea oare tăcerea noastră să fie socotită cel puţin ca o indiferenţă faţă de cele sfinte, dacă nu şi ca un pas către lepădarea de Hristos? Ce putem face oare noi, creştinii, cei care ştim că pentru a fi vrednici de Hristos trebuie să-l iubim mai mult decât pe părinţii noştii şi pe fiii noştri şi chiar decât propriul suflet (Mat. 10, 37-38)? În primul rând, să conştientizăm pericolul la care ne expune o cultură care se arată antihristică. Să nu renunţăm la dreptul de a trăi creştineşte, drept pe care cu atâtea sacrificii l-au păstrat strămoşii noştri. Să ne întărim comunităţile creştine, să ne reînvăţăm să-L mărturisim pe Hristos, ajutându-i prin aceasta şi pe ceilalţi să creadă, înţelegând că creştinismul nu este un basm precum religiile păgâne, ci o credinţă vie dătătoare de putere şi viaţă pentru care creştinii sunt gata să-şi dea şi sângele. Desigur că se pot face încă multe pentru mărturisirea lui Hristos, dar pentru aceasta fiecare dintre noi trebuie să caute să se frământe, iar răspunsul va fi veni cu siguranţă. Măcar să vărsăm cu durere o lacrimă pentru că Cel Care a fost batjocorit şi răstignit acum 2000 de ani este iarăşi batjocorit şi răstignit simbolic în ochii tuturor, şi rabdă aceasta numai pentru mântuirea sufletelor noastre.
Adaptat după http://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Revista-Presa-Ortodoxa/PO0_integral.pdf
