Cei din afara Bisericii pentru care mesajul Evanghelic în finețea lui e o mustrare aspră ca niciodată, ba chiar și înșiși creștinii sunt tentați să creadă că cele pe care le auzim sau le citim în Evanghelie s-au învechit, si-au pierdut valoarea și trebuiesc modificate. Ele, însă, sunt atât de neschimbate și actuale, încât trebuie să fii surd și orb ca să nu le percepi. Și dacă primii le au la îndemână ca pietre de poticnire, credincioșii le folosesc în loc de scuturi sau (mai rău) bâte pentru a lovi uneori fără milă, doar ca să arate și să demonstreze „alegerea” lor pentru misiuni „nobile” în lumea asta…
Domnul Hristos ne spune că oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. (Luca 12. 48)De aceea e bine să ținem minte că responsabilitatea maximă în momentele de criză o au creștinii ca unii căror foarte mult li s-a dat. Noi, însă, ne mâhnim că nu-i credință, căutând cu osărdie cetele „necredincioșilor”. Căutăm dragoste în lume, dar nu-i zi să nu includem pe cineva în „lista neagră” doar pentru faptul că nu-i de acord cu părerile noastre. Ne mințim pe noi înșine că că „avem” nădejde în Dumnezeu, dar nu încetăm sa-I amintim că undeva nu plouă, e război, cad avioane și, cel mai mult, că cineva ne „prigonește”. Și acestea toate le facem fără a privi în propria curte.
Ne place la nebunie să ne apropiem de Dumnezeu la fel ca și tânărul bogat din Evanghelie, cu lingușire și o mare doză de autoaprecere. O neputință ascunsă, caracteristică celor tineri (și nu numai), orgolioși, însetați de atenție și încredințați că o morală seacă poate să-ți plinească golul din suflet care se mărește odată cu mulțumirea de sine. E greu să-L primim pe Hristos ca Mântuitorul sufletului. Asta o poate face doar cel care și-a văzut păcatele și prostia în care zace. Să nu ne dăm prea mult cu părerea, ca n-am facut nici un pas în această directie. Pentru noi „evlavioșii” și „aleșii” e un lucru de neatins. Suntem atât de fricoși (în sensul adevărat al cuvântului) încât ne temem să privim în propriul suflet. Încă n-am înțeles că între „Învățătorule Bun” și „Viața Veșnică” nu-i nimic comun. Ba chiar e o vrajbă.
Nu-i om care să nu tânjească după Dumnezeu, să nu-L caute sau să nu creadă. Doar că fiecare și-a făcut propriul plan de mântuire și așteaptă să fie acceptat de El. Cine nu vrea mântuire? Toți o vor. Dar fără Cruce.Toți, fără excepții, vor în Rai. Dar întrebați cine ar vrea să moară și veți vedea că nimeni nu dorește. Cine n-ar vrea să fie cu Dumnezeu în inimă și în suflet? Vor toți, dar aici pe pământ, fără să se gândească la cele ce sunt mai presus de lumea aceasta.
Îndrăznesc să spun un lucru care posibil pe mulți îi va revolta sau îi va înspăimânta. Toate acestea nu-s altceva decât o închinare mai mult sau mai puțin conștientă satanei. Amintiți-vă ce i-a răspuns Hristos lui Petru când acesta, auzind de patimile Lui, a început să-L dojenească, zicându-I: „Fie-ți milă, Doamne, să nu Ți se întâmple Ție una ca asta. Iar El, înorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. (Matei 16. 22-23)
Prea mult suntem concentrați în a ne învăța a trăi aici, adică a supraviețui și am uitat de trecerea noastră la cele veșnice. O zicală înțeleaptă spune că atunci când uităm unde mergem, trebuie să ne amintim de unde am pornit. Și Biserica de fiecare dată ne amintește și ne pune la îndemână parabole și exemple vii din Evanghelie. Hristos ne cheamă și ne îndeamnă să venim la Cina Împărătească, să fim părtași vieții și Învierii Lui prin suferințe care până la urmă se arată a fi nu doar lecuitoare, ci și biruitoare asupra a tot ce se numește lume… Iar prin această părtășie să fim o continuare a lucrării Lui în lume care-i mai presus de orice latură a moralismului sec și martori ai învierii sufletelor celor de lângă noi.Această alegere sau chemare nu-i un simplu cadou, ci o onoare și o responsabilitate enormă.
Evanghelia ne arată că majoritatea n-au răspuns chemării Domnului sau, venind, au impus cumva „legile” lor și s-au arătat nevrednici. Hristos i-a spus tânărului că de voiește să fie desăvârșit, să-și vândă avuția și să-I urmeze. El a înțeles destul de bine că trebuie să-și „vândă” nu doar avuția, ci și voia proprie (pentru că odată ce I-ai dat-o Domnului, nu-ți mai aparține) și s-a mâhnit mult.
Toți suntem tentați să-I cerem lui Dumnezeu „rețete” și „soluții” ieftine de mântuire. El, însă, doar întreabă: Crezi tu că pot face asta? Și așteaptă să-i răspundem: Cred, Doamne! Iar restul le face Singur, căci la El toate sunt cu putință. (Matei 19. 26)
Arhim. Augustin (Zaborosciuc)
sursa http://arhimaugustin.info/
