Acum câteva săptămâni am petrecut-o în drumul ei către Domnul pe bunica de pe mamă, căreia îi spuneam mămuca Clava. Un chip luminos, calm, care inspira optimism și pe care nu a tulburat-o și nici nu a abătut-o din drumul cel bun nimic din câte le-a îndurat pe parcursul celor nouă decenii de viață pământească.
Își aștepta copiii, nepoții, strănepoții, alte rude, dar și orice suflare de om cu mare dor, făcându-și totodată griji cu ce are să-i ospăteze și ce să le pună la plecare în pungă. Până în ultima clipă a vieții a avut grijă să aibă puși de o parte niște bani, pe care îi împărțea cu multă generozitate musafirilor orășeni care îi pășeau pragul casei. Îi dădea pe toți, zicând: „Noi, la țară, nu murim de foame, avem de toate, dar voi aveți ce mânca?”.
N-a ieșit din micuțul sătuc din nordul republicii decât până la gară după cumpărături sau când o mai luam la tratamente. A fost legată de casă, de gospodărie, de oamenii satului. Era mulțumită cu ce are și radia o pace, o bucurie și o dragoste aparte, care lipsesc atât de mult semenilor noștri.
Am să țin minte pentru totdeauna fericirea pe care o emana chipul ei când vedea lumina zilei. Se trezea cu: „Slavă, Ție, Doamne, că am deschis ochii!”, iar când mergea la culcare șoptea în fața icoanei: „Bodaprosti de toate!”.
Bunica era cumva mai retrasă și departe de a fi vorbăreață, dar tăcerea, felul ei de a fi transmiteau un mesaj mai puternic decât oricare cuvinte. Simțeai căldura și bunătatea, emanate dintr-o inimă de țărancă, fericită și împlinită pentru că are masă și casă, copii și nepoți, că își poate purta de una singură de grijă și nu împovărează pe nimeni.
De altfel, acesta i-a fost gândul, să trăiască atâta timp cât o vor duce picioarele. Așa s-a și întâmplat: a plecat la câteva zile după ce boala a țintuit-o la pat.
Ne spunea umilă și, în același timp, cu multă demnitate: „Nicăieri nu este mai bine ca acasă. Oricât de greu ar fi, ești acasă! Cum să lași casa? De venea dușman sau altă urgie, tot acasă am stat. Mereu a ars candela la icoana Maicii Domnului și din genunchi nu ne-am ridicat. Așa ne-a salvat Bunul Dumnezeu!”
Un veritabil testament erau cuvintele ei. Și nu doar pentru urmași săi, ci și pentru noi toți care nu mai avem curajul, încrederea și râvna înaintașilor noștri!
În aceste zile urmăresc cum atâția oameni frumoși părăsesc țara, fie în căutarea unui loc de muncă, fie stabilindu-se cu traiul în alte părți, iar o bună parte, cuprinși de frică, au bagajele gătite lângă ușă…
Eu nu îmi imaginez să fug undeva! Știu că nu sunt singurul, în țara vecină și în alte locuri cu războaie și cataclisme atâția oameni rămân acasă. Nu se pot rupe de loc!
Nu-i condamnăm pe cei care au luat drumul mare și au părăsit acest petic de pământ, însă cineva trebuie să rămână, ca să vegheze candela și ca într-o zi cei care au plecat să aibă curajul de a reveni când îi va chema glasul conștiinței și vor simți că e nevoie de ei, aici, acasă.
Aș înșirui mai multe, dar parcă aud vocea mămucăi Clava, care îmi șoptește: „Multe de spus, puține de ascultat!”.
Să fim tari și uniți în aceste zile și să fim atenți la ce zice Domnul: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.” (Ioan 14, 27).
Să mergem prin toate ale vieții cu multă încredere în ajutorul Celui de Sus, să mergem precum ne zicea bunica noastră, dar și toate bunicile din lume: „Mergeți în pace, hulubașii mămucăi!”.
Preot Octavian Moșin
