Scaunele și-au făcut apariția în naosul anumitor biserici ortodoxe în ultimele decenii, sub influența practicilor catolice și protestante.
Situația normală din bisericile ortodoxe este aceea a absenței scaunelor (pentru persoanele în vârstă sau bolnave, câteva scaune și bănci sunt prevăzute totuși de-a lungul pereților laterali și în spatele naosului).
Eliberarea spațiului din mijlocul naosului are avantajul de a permite tămâierea icoanelor și a credincioșilor atunci când preotul se deplasează prin toată biserica, de a permite procesiunile clerului (precum cele de la vohodul mic și vohodul mare, din timpul Sfintei Liturghii sau procesiunea Litiei din cadrul Vecerniei).
Poziția normală a credincioșilor pe tot parcursul slujbelor liturgice este poziția în picioare. Ea este un simbol al Învierii și al vieții celei noi dăruite tuturor creștinilor de către Hristos.
În același timp, această poziție este și aceea a înaintării credincioșilor spre Împărăția cerurilor. Este o poziție care exprimă mai mult respect decât cea așezată și care arată efortul și jertfa puterilor sale adusă de om prin trupul său lui Dumnezeu, de-a lungul ceasurilor de desfășurare a slujbelor.
Spre deosebire de poziția așezată, care-l transformă pe om într-un spectator pasiv față de cler, poziția în picioare îl face pe credincios mult mai activ. Poziția în picioare permite diferitele mișcări și gesturi pe care credincioșii ortodocși le fac de obicei în timpul slujbelor liturgice sau care sunt impuse de Tipic: plecăciuni, înclinarea capului, metanii, etc.
În sfârșit, absența scaunelor eliberează spațiul pentru deplasările credincioșilor din naos – pentru cei care merg să se închine la icoane și/sau să aprindă lumânări, pentru copiii care se deplasează (uneori prea) liber –, ceea ce conferă bisericilor ortodoxe o ambianță atât de specifică (uneori derutantă pentru credincioșii catolici și protestanți obișnuiți cu posturile lor rigide), de viață și de libertate.
(Jean-Claude Larchet, Viața liturgică, Ed. Doxologia, Bucureşti, 2018)