Sunt oare zile din vremi trecute, o, omule, la care tu ai vrea să te întorci? Ele toate te-au ademenit precum mătasea și-acum îți stau departe, în urmă, precum o pânză de păianjen. Ca o miere te-au întâmpinat, ca o duhoare și-au luat rămas bun de la tine. Toate au fost cu totul pline de iluzii și păcat.
Vezi cum toate ochiurile de apă, de la lumina lunii se aseamănă oglinzilor și cum toate zilele ce-au fost luminate de nestatornicia ta, se aseamănă oglinzilor? Dar când tu pășeai dintr-o zi în alta, oglinzile mincinoase se crăpau ca pojghița de gheață, iar tu treceai prin apă și noroi.
Poate o zi care are o dimineață și o seară ca ușile casei să fie oare, o zi?
O, prealuminate Doamne, sufletul meu e împovărat de iluzii și tânjește după o zi, după ziua cea fără de uși, ziua în care sufletul meu s-a pristăvit și s-a cufundat în umbrele cele schimbătoare după ziua Ta, pe care o numeam ziua mea, atunci când eram una cu Tine.
Există oare vreo fericire de odinioară, o, omule, la care ai vrea să te întorci? Din două bucăți, având aceeași dulceață, a doua e mai banală. Ți-ai întoarce capul plictisit de fericirea cea de ieri dacă ea ar fi întinsă pe masa de azi.
Clipe de fericire ți se dau doar ca să ți se lase gustul doririi după adevărata fericire în sânul pururea fericitului Domn; și veacuri de nefericire ți se dau spre a te trezi din visul înșelărilor și al iluziilor.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 17-18)
