Una dintre cele mai fine lucrări ale sufletului este ascultarea. Ea cere nu doar renunțarea la voia proprie, ci și încrederea deplină în Dumnezeu. Într-o lume în care fiecare își afirmă dreptatea, ascultarea pare slăbiciune, ba chiar unii dintre noi o consideră semn al prostiei.
Însă, în lumina Evangheliei, ascultarea este izvor de putere, de pace și de adevăr.
În perioada postului, ascultarea se arată în forme simple și totuși profunde: în a primi cu liniște o vorbă mai aspră, în a ne coborî mândria atunci când am vrea să avem ultimul cuvânt, în a nu răspunde la rău cu rău, în a primi sfatul cel bun chiar dacă răstoarnă planurile noastre. Aici, în gesturile mici, se vede adevărata măsură a inimii.
Ascultarea nu este o constrângere, ci o deschidere. Este clipa în care lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi altfel decât ne-am aștepta. Atunci când încetăm să ne agățăm cu încăpățânare de voia noastră, descoperim că voia Lui nu ne strivește, ci ne eliberează.
Să ne întrebăm astăzi, la sfârșitul zilei: la ce anume trebuie să renunțăm pentru a asculta de Dumnezeu? La mânia noastră? La nerăbdare? La dorința de a controla totul? La orgoliul care ne împiedică să cerem iertare? Poate că tocmai pasul nostru înapoi va fi momentul în care Hristos va putea face un pas înainte în sufletul nostru.
Ascultarea, pentru cel care o trăiește cu adevărat, e mare o taină: atunci când omul se smerește, Dumnezeu îl ridică, când omul tace, Dumnezeu vorbește în inima lui, când omul renunță la voia lui, Dumnezeu i-o descoperă pe cea adevărată.
Să cerem, așadar, în această a șasea zi a postului, darul ascultării – acea liniște interioară în care sufletul Îl poate auzi pe Dumnezeu.
Pr. Octavian Moșin
