Omul cel mai mândru nu este cel ce se laudă cu mândrie, ci cel ce se laudă că este foarte smerit.
Cel care se îndreptăţeşte pe sine când greşeşte îşi preschimbă inima sa într-un refugiu diavolesc şi va continua să greşească tot mai mult şi va fi zdrobit fără folos de egoismul său, dacă nu îşi va zdrobi „eul" său. Cel care îşi îndreptăţeşte patimile sale se îmbolnăveşte din ce în ce mai tare şi atunci este trădat chiar şi de tuşea sa.
Cei care nu primesc observaţii nici de la oamenii pe care îi iubesc primesc bătăile de joc ale tuturor oamenilor care gândesc lumeşte, rămânând în cele din urmă lemne strâmbe şi se netrebnicesc duhovniceşte, precum sunt puse "la cofraje sau schele scândurile care nu primesc rindeaua tâmplarului ca să devină mobilă şi astfel sunt călcate şi murdărite până ce se vor strica şi vor sfârşi în foc.
Cei care nu au căderi în această lume, deşi au mândria lumii, arată că mândria lor a întrecut limitele ei (a ajuns la un grad satanic) şi căderea s-a făcut în partea din spate a vârfului înalt (cădere luciferică).
Cel care are mândrie multă este mai rău decât cel care are diavol, deoarece mândria umflă mereu până se sparge. In timp ce omul care are duh necurat, pe lângă faptul că se chinuieşte şi plăteşte (sau depune, dacă nu s-a făcut pricină el însuşi), se şi smereşte de nevoie în ochii oamenilor, iar în cele din urmă Dumnezeu îl slobozeşte răinânându-i în suflet îndoit folos.
Mândria împiedică mult harul lui Dumnezeu, ba chiar şi gândul mândru spurcă virtuţile noastre, precum şi găinaţul care, atunci când cade în ouăle prăjite, face ca ele să fie aruncate împreună cu tigaia.
Cei care îi pot răbda pe cei foarte mândri, fără însă să-i linguşească, aceştia sunt cei mai smeriţi oameni, cei mai credincioşi şi mai drepţi, deoarece mereu vor fi nedreptăţiţi şi dispreţuiţi de cei mândri.
Mai mare recunoştinţă trebuie să arătăm celor care ne smeresc, ne nedreptăţesc şi ne adapă cu otravă, decât celor ce ne hrănesc cu cinstiri şi cu cuvinte dulci sau cu mâncăruri şi dulciuri alese, deoarece otrăvurile sunt cele mai bune medicamente pentru sufletul nostru.
Vai nouă când ni se face reclamă că suntem harbuji buni, în timp ce noi pe dinăuntru suntem dovleci! (Vai ţie, sărmane Paisie!)
Vai şi de trei ori vai când nu luăm aminte şi dăm celorlalţi impresia că suntem sfinţi, căci prin aceasta ne osândim pe noi înşine veşnic şi nimeni nu se va ruga pentru odihna sufletului nostru, atunci când vom muri, lucru de care vom avea nevoie, ci toţi ne vor ferici. Din păcate nici eu n-am luat aminte la aceasta şi mi-am omorât sufletul. Rugaţi-vă să-l odihnească Bunul Dumnezeu.
Cel care se bucură atunci când este lăudat de oameni este batjocorit de draci.
Dacă nu ar exista acest „eu" şi oamenii ar folosi numai „tu, el, acela", ar exista smerenie, dragoste şi binecuvântarea lui Dumnezeu în lume, iar oamenii atunci ar trăi pe pământ ca în rai.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005
