Recunoștința celor răposați pentru binefăcătorii lor

3021

Unei doamne din Bucureşti i-a murit un fiu. Era prin anul 1965. L-a îngropat la cimitirul Belu. Alături de copil era mormântul fratelui unui doctor din Bucureşti, care, de când i-a murit fratele, nici n-a mai dat prin cimitir.

Femeia, văzând acel mormânt părăsit şi plin de buruieni, fără a cunoaşte al cui este, s-a îndurat de el şi a început a smulge din buruieni şi a planta flori; îl îngrijea ca pe mormântul fiului ei. Dar biata femeie era cam bolnavă. Într-o seară s-a hotărât ca a doua zi dimineaţă să se ducă la policlinică pentru a se consulta.

În noaptea aceea însă, iată că se arată în vis doctorului, fratele său răposat, care îi spune:

– Vezi pe femeia aceasta? şi i-o arătă cu degetul. Mâine la 8 dimineaţa va veni la policlinică la tine, că este bolnavă. Ai grijă, să te îngrijeşti bine de ea, că mi-a făcut un mare bine.

Într-adevăr, dimineaţa, la ora 8, intră în cabinetul doctorului, femeia bolnavă. El se uită la ea mirat. Semăna exact cu cea pe care i-o arătase fratele lui în vis.

– Ai cunoscut pe fratele meu?, o întrebă doctorul.

– Dar unde locuieşte?

– Este mort de câţiva ani. Mormântul lui este la cimitirul Belu, pe aleea nr. 10.

– Acolo este şi mormântul fiului meu. Eu am îngrijit de un mormânt alături, care era cam părăsit. Probabil acela să fie…

– Da, doamnă, acela este. Vă mulţumesc mult, din partea mea şi a fratelui meu. Poftiţi să vă consult.

Această întâmplare a fost istorisită de însuşi doctorul în cauză.

Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovniceşti, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p.103-104


Articolul Precedent
Articole Asemănătoare
6748

Pe Domnul să-L cauţi, nu pe oameni

Să te rogi continuu! Nu doar cu buzele, ci şi cu mintea şi cu sufletul: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. În acest chip vei ajunge la Dumnezeu şi-l vei vedea strălucind ca Soarele. Pe oameni îi iertăm, nu ne certăm cu ei. Să ceri de la Domnul iubire. […]

Articole postate de același autor
1705

Imnul Dragostei

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi […]



Urmăriți-ne pe Facebook!