– Dacă până la căsătorie soţul se poartă deosebit, sau prefăcut, apoi este plin de mândrie că te-a cucerit şi se poartă urât, ciudat, cu apucături, că trebuie să-i rabzi, ce faci? Rabzi până la sfârşitul vieţii sau e îngăduită despărţirea? E îngăduită despărţirea în cazuri din acestea?
– Ştiţi cum zic Sfânta Biserică şi Mântuitorul: pentru desfrâu şi înşelare e îngăduită despărţirea, dar, măicuţă, aici se-ntâmplă ceva ce ţi-ar fi de folos să înţelegi: el nu te-a minţit. Omul, până la nuntă şi când este îndrăgostit, oferă ce e mai frumos în el. Dar trebuie să fii naiv să-ţi închipui că omul are numai părţi frumoase…! Uită-te la tine: eşti numai frumoasă, ai numai lucruri bune? Fiecare avem şi lucruri ascunse, lucruri rele, lucruri pe care le ascundem, nu pentru că vrem să-l minţim pe celălalt, ci pentru că nu ne este de folos sau ne temem să le arătăm…
Când îţi aduce cineva un buchet de flori, nu-ţi „vine” să-i vorbeşti urât, nu? N-ai cum. Dar după aceea, când interesul nu-i mai cere să-ţi ofere flori, va începe să se lase văzut şi în neputinţele lui. Sau să ţină cont în primul rând de cerinţele sale egoiste şi să se împotrivească tot mai făţiş cerinţelor tale, la fel de egoiste din punctul lui de vedere…
Lucrurile astea se-ntâmplă pentru că vă căsătoriţi fără să fiţi maturi emoţional şi duhovniceşte şi fără să vă cunoaşteţi cu adevărat. Ba chiar şi negând cele evidente chiar de la început, sperând că „dracul n-o fi chiar aşa de negru”! Dar să ştiţi că dracul e negru şi când se îmbracă în lumină!
Ar trebui înainte de căsătorie să ne maturizăm şi, mai ales, să ne „despărţim” simbolic de familia de origine. De obicei, oamenii se schimbă după căsătorie pentru că încep să aplice în noua familie toate obiceiurile de „acasă”, faţă de care se simt obligaţi să fie fideli: „Aşa am văzut la mama, aşa făcea tata”.
Noi ştim bine că bărbatul trebuie să-şi părăsească mama şi tata – nu în sensul să nu le mai zică „bună ziua” sau să nu-i mai viziteze şi sau să nu-i ajute dacă au vreo nevoie, ci să renunţe la influenţa lor şi la felul lor de a se comporta şi a vedea lucrurile -, pentru ca cei doi miri să formeze o casă nouă, să formeze un singur trup. De aceea, în Biserică, naşii de cununie sunt părinţii tinerilor căsătoriţi, şi nu părinţii trupeşti.
Apoi, copiii mei, să învăţăm să spunem ce ne doare, să spunem „nu” când nu vrem să acceptăm un abuz, să certăm cu dragoste şi rugăciune, să cerem sfat şi învăţătură, să iertăm mult, să ne rugăm mult, să nu judecăm, să nu ne răzbunăm şi aşa vei putea să-l redescoperi în acest om „rău” pe „minunatul” de care ai fost îndrăgostită şi el să te vadă şi să dorească să fie cu tine. Faptul că la supărare ne spunem cuvinte grele şi ne rănim, asta ne face să nu ne mai vedem unul pe altul.
Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 189-191
