Nimeni n-ar face păcate, dacă păcatul ar aduce direct durerea

Ce faci când bucuria nu face parte din structura ta sufletească, ci, dimpotrivă, tristețea este firescul și găsești permanent motive de întristare?

Ţi-ar plăcea să fie adevărat! Și știi de ce ți-ar plăcea? Că n-ai avea de dat nici o socoteală! Nu te îmbăta cu apă rece! Ești dăruit, sau dăruită cu tot ce-ți trebuie ca să deschizi ușile bucuriei. Ai tot ce-ți trebuie pentru bucurie. Și știi de ce alegi întristarea? Și știi de ce alegem porțile de ieșire din bucurie? Mânia și celelalte? V-o spun din experiență. De plăcere. Nimeni n-ar face păcate, mai ales când vede ce ravagii au făcut în alții, dacă păcatul ar aduce direct durerea.

Eu, am avut și am multe patimi, dar mânia e pe primul loc. Am primit-o moștenire de la tot neamul, și dinspre tata, și dinspre mama. Și sunt două feluri deosebite de mânie. Doamne, iartă-mă, nu-i judec, dar vă spun așa, ca să vedeți că n-am avut de ales, dar nici nu am nici o scuză pentru păcatele făcute prin ele pentru că am avut și am și libertatea să nu fac ce mă împinge mânia. Și m-am tot gândit și întrebat: măi femeie, măi omule al lui Dumnezeu, de ce faci tu chestia asta? Și nu găseam răspunsul, că eram vicleană, și ziceam că nu știu. Până într-o zi, când m-am întâlnit cu femeia aceea pe stradă (am tot povestit întâmplarea, dar a fost „inițiatică” și pentru mine) care nu s-a lăsat până n-a bătut-o bărbatul ei pe care îl ocăra mergând în urma lui. Și când i-am zis: „nu te-ai lăsat până nu te-a pocnit!” îmi zice: „Da’ măcar m-am răcorit!”.

Atunci, în sinea mea, am aflat răspunsul la întrebarea „Ce câștig eu când mă înfurii?” Mă răcoresc, oameni buni! Dar e frigul iadului și nu răcoarea aceea a raiului în care Se făcea văzut Dumnezeu. Da, orice patimă e însoțită de plăcere. Și nevoia aceea de a scăpa de sub presiunea durerii ne împinge, ne trage să alergăm imediat după un „antinevralgic”, un antibiotic, un antidepresiv ca să ajungem la plăcere. N-avem răbdare să ajungem la bucurie. Și atunci dracul zice: las’ că-ți dau eu ceva pe loc, îți trece imediat, numai zi-i că-i bou. Și zici: „boule” și te răcorești! Îți faci plăcerea… Orice patimă, orice apucătură, e numai și numai pentru plăcere. Dar trebuie să începi să nu mai ai încredere în plăcere, pentru că ești lucid că după plăcere vine durerea, că orice plăcere se sfârșește în durere, dacă nu e plăcerea firească, plăcerea binecuvântată, care-i pusă de Dumnezeu în noi ca semn al împlinirii nevoilor sufletului și ale trupului nostru. Sunt oameni care spun că trupul ne împinge la păcat. Dar Părinții, când ziceau de păcate trupești, nu se gândeau la trup în sensul în care gândim noi acum.

Stomacul, în nici un caz nu-ți cere să mai mănânci când e plin. Zice: nu mai pot! Și tu zici: stai, numai puțin, că tare-i bun! Da? Și mai mănânci un „pic”. Și se umflă, se umflă și tu tot îi mai dai și dai vina pe trup, că el a făcut. Asta-i patima noastră, să dăm vina pe altcineva. Caută, omule, care e plăcerea de care depinzi și eliberează-te de robia ei. Zi: „Doamne, jertfesc această plăcere drăcească pentru bucuria Ta cea sfântă!”. Fără jertfă nu se poate. Nu ne cere nimeni să-l jertfim pe Isaac. Că nu știu cine zicea: „care-i Isaacul nostru?”. Dacă Isaacul tău este să te descarci, apoi sacrifică-l pe acela și Dumnezeu nu te lăsă să mori și îți dă puterea să intri în bucurie. Nu există om care să nu fie născut pentru bucurie. Ne e lene și suntem lași. Da?