Meditând în zi de duminică, conștientizam că multe dintre neregulile din viața noastră își au rădăcina în neascultare. De la protopărinți încă nu am învățat pe deplin lecția că omul este chemat să trăiască în comuniune cu Creatorul, că bine ne stă să ajungem la o legătură plină de dragoste, într-o firească și vie relație cu Dumnezeu, Care este Iubire.
Prin Hristos, Cel Ascultător, se restaurează firea umană rănită de neascultare, fire lipsită de respect, de bunătate și de dăruire.
De atunci, de la prima neascultare a lui Adam, păcatul a prins rădăcini în inima omului, rupându-l de Domnul, îndepărtându-l de Izvorul Vieții și izbindu-l în adevărata pierzare; căci dacă te rupi de Izvorul Vieții, încet, dar sigur, te îndrepți spre moarte.
Însă prin Hristos redobândim șansa de a reveni la normalitate. Prin ascultare, facem ca harul dumnezeiesc să rodească în noi. Avem bunul prilej să ne vindecăm prin ascultările pe care ni le încredințează Domnul: să depășim egoismul, să așezăm lucrurile în inima și în mintea noastră și să râvnim o viață curată, trăită alături de Dumnezeu.
Finalitatea vieții creștinești rămâne îndumnezeirea harică, de neconceput fără acordul voinței noastre cu voia Domnului. Căci Cel de Sus nu înrobește voia omului, ci o vindecă. În deplinătatea îndumnezeirii, voința omului se eliberează de robia păcatului.
Să ajungem, așadar, la adevărata stare de ascultare, cea care naște smerenie; iar prin smerenie să simțim cum se revarsă harul dumnezeiesc în fiecare dintre noi, făcându-ne pe toți una întru Domnul.
Pr. Octavian Moșin
