Nu este alt semn mai adevărat care să arate că noi suntem cu adevărat ai lui Hristos ca iubirea vie, împrospătată şi îmbogăţită zilnic.
Pâinea nu strigă, nu se laudă, nu se preface! Ea se dăruieşte cu totul tuturor, întâi prin mireasma ei, apoi prin gustul ei. Cel flămând nu are nevoie de o fotografie a pâinii, nici de o frumoasă descriere a pâinii, ci are nevoie chiar de pâine. Cât de amărât am plecat odată de la o prăvălie care avea deasupra ofirmă mare pe care scria „Pâine”! Pe toţi pereţii erau zugrăvite tot felul de forme de pâine, dar înăuntru era gol. Nu avea nici un fel de pâine. Eram flămând, aveam nevoie neapărat de pâine, dar cel care trebuia să mi-o dea nu avea decât firma şi tablourile zugrăvite ale pâinii, iar foamea mă chinuia.
Fraţii mei, oare noi putem înţelege că cei din jurul nostru nu au nevoie nici de firma noastră frumoasă, nici de chipurile sau laudele noastre, ci au nevoie de Pâinea noastră, adică de Hristos. Toţi cei care ne înconjoară au nevoie de Iisus cum au nevoie de pâinea cea zilnică spre fiinţă.
Putem noi înţelege acum cât de mare este datoria noastrăfaţă de Pâine şi faţă de flămând, ca să-i putem apropia? Faţă de Hristos, pe Care trebuiesă-L ducem lumii şi faţă de o lume pe care trebuie s-o aducem la Hristos? De răspunderea veşnică pe care o avem pentru datoria aceasta nu ne poate despovăra veşnic nimeni, cinumai împlinirea ei cu adevărat. Cel flămând cunoaşte că cineva are pâine numai prin faptul că i-o dă, iar el se satură. Noi nu vom aduce niciodată cinste lui Hristos, nici nu nevom împlini datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri doar prin vorbe, fără fapte.
Oricât de lăudate ar fi credinţa noastră, învăţătura noastră, calităţile noastre, dacă oamenii nu văd în faptele noastre, în umblarea şi trăirea noastră, miezul gustos şi mireasma plăcută a unei vieţi în Hristos, în zadar este totul! Mai bine nu ne-am făli cu nimic, nu am vorbi, nu am predica, dacă în viaţa noastră lipseşte Hristos, dacă în loc de pâine avem piatră şi în loc de peşte avem şerpi (Matei 7, 9-10)!
Dragul meu, ceea ce îţi spun ţie îmi spun şi mie şi tuturor: flămânzii s-au scârbit de vorbe! Ei vor pâine! Lumea s-a saturat de predici, ea are nevoie de Hristos! De ce nu înţelegem noi înşine ceea ce ne luptăm să-i facem pe alţii să înţeleagă?!
Şi ce înseamnă asta?
Inseamnă a ne umple mai întâi pe noi înşine de Hristos şi de virtuţile Lui în toată trăirea noastră cu fapta şi apoi a-i face şi pe alţii să ajungă tot aşa. Nu vorbe, ci fapte se cer! Altfel cuvintele rămân numai o firmă frumoasă, iar practic, dincolo de vorbe nu este nimic.
Prin ce va cunoaşte atunci lumea că noi suntem ai lui Hristos?…
Extras din Preotul martir Constantin Sarbu, Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2011
