Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste

707

- Niciodată viața n-a fost mai înlesnită ca acum. Și totuși, e tot mai multă suferință în lume. De unde vine?

- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet și intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-și mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează și în relația cu Dumnezeu, le e greu să-și mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioși, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuși, e foarte greu să ajungi la măsura relației cu Dumnezeu, fără să relaționezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re și din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiționată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă și nu te acuză, ci te pri­meș­te și te odihnește.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiți, i-am putea ajuta să se vindece?

- Ar trebui să fim noi înșine Dumnezeu unii pentru ceilalți, să-i odihnim și să le dăm încredere și adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm și să le fim casă. Când îl hrănești pe celălalt, îl hrănești, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brățișezi, el se îmbracă cu tine și nu-i mai e frig. Când îi vorbești, se încălzește la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care și-au depășit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcați, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reușit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greșit în inima lor, și-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relație de iubire cu ceilalți poate să astâmpere setea omului. Când omul găsește odihnă într-o relație, își revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunțe la egoism?

- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duș­mani ai noștri. Ne tiranizează și pe noi, și pe ceilalți. Nu putem avea relații profunde cu ceilalți fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simțire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Și atunci îi anulez ființa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere și se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendința de a-l desființa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Și, la final, mă simt la fel de singur. Când ești liber de obsesiile tale și de slujirea sinelui, începi să te gândești la celălalt cu adevărat, să te gândești ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ți ceară. Ai putea să-l aștepți cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­trivești pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câștigi pe tine și-l câștigi și pe celălalt. Îl cucerești, când re­nunți să-l mai cucerești. Cu cât vrei mai tare să subordonezi și să controlezi, cu atât ești mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalți, cu atât ești mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor și îi încălzesc și pe cei­lalți.

Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oaşa, sursa formula-as.ro


Articole postate de același autor
1083

Rugăciunea duhovnicului

Odată, mergând la părintele cu unele necazuri, l-am întrebat şi despre fiica mea cea mică, I. – Părinte, ce să mă fac cu ea? E cea mai mică, dar nu mă ascultă deloc, nu-i aşa cum aş fi vrut eu. Face totul anapoda, numai de-a-ndoaselea. Mă rog eu şi zi şi noapte lui Dumnezeu să […]