„Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”

119

 Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe pilde ale unei pocăinţe neobişnuit de adânci. O asemenea pocăinţă este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la Dumnezeu. Dar ce să spun despre noi, creştinii de rând, care nu putem fi numiţi „foarte mari” păcătoşi, care n-am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în desfrâu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare trebuie să ne pocăim, sau ne putem spune aşa cum spun mulţi dintre noi: „Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”.

Oare, pentru a pune început pocăinţei trebuie să facem păcate drăceşti? Oare aceste păcate omeneşti nu înseamnă nimic? Oare Hristos nu cere să fim desăvârşiţi, pentru că Tatăl nostru Cel Ceresc desăvârşit este (v. Mt. 5, 48)? Oare nu ameninţă El cu pedepse grele chiar şi pentru orice cuvânt rău (v. Mt. 12, 36)? Asta în vreme ce sunt destui care curvesc şi zic liniştiţi: „Şi ce-i cu asta, ce, e vreun păcat mare? Slăbiciune omenească!”, nădăjduind în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în faptul că El le va ierta toate păcatele. Dar au ei dreptul la o asemenea nădejde? Bineînţeles că nu. Domnul nu este numai Iubitor de oameni, El e şi Drept Judecător - El iartă doar păcatele pe care le-am conştientizat adânc şi pentru care ne-am pocăit din toată inima, şi atunci iartă cu uşurinţă uimitoare.

Sfântul Luca al CrimeeiLa porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 78


Articole postate de același autor
5525

Naşii de botez şi rolul lor în viaţa finului

Adesea mulţi creştini acceptă foarte uşor rugămintea de a fi naş sau naşă de botez. Dar oare la fel de mulţi sunt şi acei care au meditat şi la responsabilităţile pe care o implică această datorie, şi pe care o vor purta pe tot parcursul vieţii? De multe ori auzim cu câtă dragoste se vorbeşte […]