Cum se dobândeşte smerenia în viaţa de familie?

882

Care este rolul femeii într-o familie creştina în vremurile noastre? Şi cum se dobândeşte smerenia în viaţa de familie?

Răspuns: Rolul femeii în familie este acelaşi cu rolul bărbatului în familie. Doi oameni, bărbat şi femeie, vin împreună la Biserică pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu. Scopul cel mai de seamă al unirii lor în căsătorie este să se completeze unul pe altul prin darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu şi, astfel, să dobândească acea desăvârşire duhovnicească pe care le-a hărăzit-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii. Iar harul pe care l-au dobândit prin viaţa lor împreună îl transmit mai departe copiilor lor.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice că taina aceasta este mare în Hristos (cf. Efeseni 5, 32), adică viaţa de căsătorie este o viaţă deosebit de creatoare la toate nivelele, dacă se împlineşte în Hristos. Acestea sunt numai câteva aspecte ale acestei teme deosebit de vaste, despre care am putea vorbi la nesfârşit.

Mai presus de toate, în familie ar trebui să existe o anumită întrecere între soţi, nu o întrecere între cine să exercite o stăpânire mai mare asupra celuilalt, ci o întrecere a smereniei: cine se va smeri mai mult înaintea celuilalt. Dacă se vor sili să se întreacă unul pe altul în smerenie, vor descoperi amândoi că voia fiecăruia dintre ei se împlineşte. Cel care nu insistă asupra voii sale egoiste şi este gata să primească voia celuilalt face ca voia tuturor să fie voia sa. De aceea, dacă vrem să ne întărim legătura cu soţul sau cu soţia noastră, trebuie să ne întărim mai întâi legătura cu Dumnezeu. Aşa cum în relaţia noastră cu Dumnezeu încercăm mereu să ne smerim ca să ne aflăm în prezenţa Lui şi să primim darul Său, tot aşa se întâmplă şi în căsnicie. Dacă învăţăm să-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, atunci facem totul ca să nu-I trădăm dragostea. La fel şi în viaţa cuplului, dacă soţii se iubesc unul pe celălalt, atunci viaţa fiecăruia va fi transparentă înaintea celuilalt.

O să vă spun o mică glumă ca să vă destindeţi puţin, căci sunt convins că sunteţi obosiţi după o conferinţă atât de lungă. Când construiam mănăstirea noastră în anii 70 - mănăstirea s-a întemeiat în '59, dar construcţia propriu-zisă s-a făcut în anii 70 -, pentru că eram săraci, trebuia să construim noi înşine, însă cu ajutorul unui meşter din satul vecin. El era un muncitor foarte râvnitor şi, într-una din zile, s-a întors către mine şi mi-a zis: „Ştiţi, eu întotdeauna am ultimul cuvânt în discuţiile cu soţia mea. De fapt, am ultimele două cuvinte: «Da, dragă»". Când i-am povestit aceasta unuia dintre părinţii mai în vârstă din mănăstire, a zis: „A, înseamnă că a găsit calea".

In ceea ce priveşte educaţia copiilor, cred că cea mai bună cale este să învăţăm să nu-i tratăm cu autoritate părintească, ci cu smerenie şi cinstire, ca pe nişte persoane unice, iar ei, simţindu-se cinstiţi şi trataţi ca persoane, ne vor aduce la rândul lor cinstirea şi recunoştinţa cuvenite părinţilor. Aşa cum avem poruncă să ne cinstim părinţii şi să-i ascultăm, la fel şi părinţii au poruncă să nu-i provoace pe copiii lor. Mă opresc aici, pentru că altfel ne-ar lua mult timp să vorbim despre aceste lucruri care sunt cu adevărat foarte importante.

Arhimandrit Zaharia Zaharou, „Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții”, Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2017


Articolul Precedent
Articole postate de același autor
5079

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

În acelaşi bloc trăiau doi vecini. Nu putem spune că unul din ei era mai bogat decât altul, pur şi simplu unul din ei îl invidia întotdeauna pe celălalt pentru că i se părea că toate sunt mai bune la el – şi mobila din casă este mai nouă, și mai mult aur are, și […]