Cel care are recunoştinţă este mulţumit de toate

973

Când vedeţi un om foarte neliniştit, întristat şi mâhnit, deşi nu-i lipseşte nimic, să ştiţi că aceluia îi lipseşte Dumnezeu. Cel care le are pe toate, şi bunuri materiale şi sănătate, dar în loc să fie recunoscător lui Dumnezeu, are pretenţii nesăbuite şi cârteşte, unul ca acesta se va duce în iad cu papuci cu tot.

Îînsă, cel care are recunoştinţă este mulţumit de toate.  Se gândeşte la cele pe care i le dă Dumnezeu în fiecare zi şi se buc ură de toate. Dar atunci când este nerecunoscător, nu este mulţumit de nimic, ci cârteşte şi este chinuit de toate. Dacă, de pildă, nu preţuieşte lumina soarelui, ci cârteşte, vine apoi Vardarul şi-l îngheaţă… Nu vrea căldura soarelui, ci tremuratul pe care-l provoacă Vardarul.

Vreau să spun că, de nu suntem recunoscători pentru binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu, ci cârtim, vin apoi încercările care ne fac să ne strângem ghem. Adevărat vă spun, cel care este obişnuit să cârtească va primi o pălmuţă de la Dumnezeu, ca să achite măcar puţin în această viaţă. Iar dacă nu va primi o pălmuţă, va fi şi mai rău, căci atunci le va plăti pe toate o dată în cealaltă viaţă.

Cârtirea poate ajunge obişnuinţă, căci cârtirea aduce după ea altă cârtire şi nefericirea altă nefericire. Cel care seamănă nenorocire seceră nenorociri şi adună nelinişte. în vreme ce acela care seamănă doxologie primeşte bucuria dumnezeiască şi binecuvântarea veşnică.

Cel care e cârtitor, oricâte binecuvântări i-ar da Dumnezeu, nu le recunoaşte. De aceea se îndepărtează de el Harul lui Dumnezeu şi se apropie ispititorul. Îl vânează continuu ispititorul şi-l bagă în tot felul de încurcături, în vreme ce pe cel recunoscător îl vânează Dumnezeu cu binecuvântările Sale.

Nerecunoştinţa este un mare păcat, care a fost înfierat de Hristos: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”, l-a întrebat pe leprosul care se întorsese ca să-I mulţumească. Hristos nu pentru Sine a cerut recunoştinţă de la cei zece leproşi, ci pentru ei înşişi, căci recunoştinţa le-ar fi fost lor de folos.

Extras din
 
Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi si virtuti“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007, p. 139-141

Articolul Precedent
Articole Asemănătoare
169

Crucea vieții omenești

Un creștin odinioară Tot se căina mereu: Grea mai este Crucea asta Ce mi-a dat-o Dumnezeu. Cum o dau nu-mi iese bine De necazuri nu mai scap Și muncesc din greu ca boul Până cad lângă proțap! Iaca alții sunt mai leneși Și trăiesc mai în belșug Numai mie (vorba ceea) „boii nu-mi mai trag […]

Articole postate de același autor
972

Ne plictisim unii de alţii?

Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, […]



Urmăriți-ne pe Facebook!