Când mor părintii, nu le vinde casa,
Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ,
Când mor părintii, nu te duce-n pripă,
Să calculezi cât iei pe truda lor,
Ci construieste încă o aripă,
Si ai să vezi că nu le-a fost usor,
Păstrează demn, tot ce a fost frumos:
Masa, la care-ai stat, cu trei picioare,
Lampa ce arde încă, lin, duios,
Covorul, patul, cele trei ulcioare,
Asterne iute, scoartele din lânâ,
Mâinile mamei te vor mângâia,
Si stai pe prispa veche, chiar bătrână,
Să mai asculti concertul din vâlcea,
Hai, scoate apa toată din fântână,
Să primenesti izvorul înfundat,
Mama si tata te vor lua de mână,
Te vei simti la fel ca altădat,
Mai dă cu var, copile, pe pereti,
Să îi păstrezi curati, ca pe-o icoană,
Părintii tăi au devenit peceti,
Nu alerga, dup-avutii, în goană,
Nu astepta, rugina să le rupă,
Deschide portile, la casă, largi,
Toti îngerii te vor veghea, ascultă,
Vei fi înconjurat numai de magi,
De ce nu vii? Ai tăi mereu asteaptă...
Ofteaz-atunci când văd că esti absent,
Stau umbre triste, pironite-n poartă,
Nu vor să creadă-n visul desuet
De fapt, Părintii nici nu mor vreodată,
Trăiesc în noi, sunt râu cu apă lină,
Sunt stele-aprinse peste zarea-naltă,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senină,
Tu ia aminte: casa părintească
E locu-n care sufletul ti-e rouă,
E vatra noastră veche, strămosească,
Lumina ce se scaldă-n lună nouă.
Beatrice Silvia Sorescu
